Să zicem că e vreme de război...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Emoţia, nu cogniţia sau raţiunea este predictorul central al judecăţii morale.”
„Emoţia, nu cogniţia sau raţiunea este predictorul central al judecăţii morale.”

Este vreme de război şi tu te ascunzi de soldaţii inamici, împreună cu un grup de 30 de oameni. Bebeluşul tău plânge. Dacă nu îi pui mâna la gură, duşmanii vă vor găsi şi vă vor omorî pe toţi, inclusiv pe tine şi pe copilul tău. Dacă acoperi gura copilului, acesta va muri sufocat, însă toţi ceilalţi vor scăpa. Ce faci?

Citeam mai deunăzi cartea lui Dan Ariely, Iraţional în mod previzibil, tradusă şi în limba română, şi m-am dus cu gândul la filmul Alegerea Sofiei, mult premiatul film cu Meryl Streep. Scriitorul Alegerii Sofiei, William Styron, ca şi povestitorul naraţiunii, Stingo, au fost absolvenţi ai universităţii Duke, tot acolo unde predă în prezent Dan Ariely, o coincidenţă care mi s-a părut uşor interesantă. 

Ariely este un psiholog de orgine israeliană, ce predă în prezent behavior economics la Duke. Pe când avea în jur de 19 ani, a avut neşansa de a-i fi explodat în faţă o rachetă de semnalizare cu magneziu (în Israel toată lumea face armata obligatoriu timp de 3 ani), accident în urma căruia i-au ars 70% din suprafaţa corpului.  Ariely a stat vreme de trei ani în spital, timp în care a încercat să analizeze raţiunile, dar mai ales iraţiunile din spatele alegerilor nostre. Sunt mulţi care au o părere relativ bună despre ei şi judecata lor imbatabilă şi care pot jura că morala şi logica lor este precum mâna lui Margaret Thatcher: de fier. Cu toţii suntem eroi (sau erori?) la noi în cap şi dominaţi de creierul vanitos.  

Ariely, care între timp a mai petrecut alţi 5 ani în spital cu operatii estetice (în total 8 ani), a încercat să rezoneze cu asistentele medicale care îi schimbau bandajele, că este mai simplu să i le smulgă lent şi dinspre zone mai puţin inervate, către zone mai inervate. Asistentele, deşi metodologia lor nu se baza pe niciun studiu ştiinţific al durerii, insistau să facă ce auziseră la şcoala medicală că trebuie (în fond cine are timp să fie atât de grijuliu cu fiecare pacient în parte?), fără să raţioneze alegerea lor pentru smulgerea bruscă a bandajelor. Drept urmare, Ariely trecea printr-un chin infernal în fiecare zi, timp de o oră (smulgerea lentă ar fi durat 3 ore) pentru că nicio asistentă nu a pus la îndoială ceea ce ştia sau credea că e bine. Asta e problema noastră: nu punem niciodată la îndoială ceea ce credem că ştim - de la existenţa lui Dumnezeu, la părerile pe care le avem despre noi. 

După mulţi ani, Ariely s-a reîntors la spitalul din Tel Aviv cu rezultatele cercetărilor (între timp supusese mulţi voluntari unor experimente dureroase) iar unele asistente au optat să îşi schimbe tehnica de toaletare a plăgilor arse, şi să efectueze alegeri pe baza experienţelor lor cu pacienţii, ci nu pe baza celor ştiute anterior din şcoala medicală. Acest accident din tinereţea timpurie a lui Ariely l-a făcut pe acesta să studieze iraţionalitatea alegerilor noastre şi cum suntem de fapt nu homo logicus, ci un profund şi determinat homo irationalis, cu zvâcniri vagi de altruism. Nu vă împăunaţi prea tare că sunteţi altruişti, în fond şi drojdia dă dovadă de altruism, secretând nişte enzime ce apoi sunt împărţite de întreaga populaţie monocelulitică; deci această trăsătură nu este apanajul exclusiv al omului spiritual.

Una dintre dilemele propuse pentru testarea moralei propunea asemenea scenarii. În 2001, Haidt a conluzionat că oamenii au dorinţa de a-şi justifica propriile intuiţii folosind raţiunea şi a propus abordarea social intuiţionistă a judecăţii morale unde, mai degrabă emoţia, ci nu cogniţia sau raţiunea este predictorul central al judecăţii morale.

În 2004, Greene a propus o dilemă în care o strategie morală cognitivă superioară poate fi anulată de consideraţii emoţionale. Vă reamintesc dilema: este vreme de război şi tu te ascunzi de soldaţii inamici, împreună cu un grup de 30 de oameni. Bebeluşul tău plânge şi dacă tu nu îi pui mâna la gură, duşmanii vă vor găsi şi vă vor omorî pe toţi, inclusiv pe copilul tău. Dacă pui mâna la gura copilului, acesta va muri sufocat, însă toţi ceilalţi vor scăpa. Ce faci: acoperi sau nu gura copilul încercând să îi înăbuşi plânsul? Evident, unii vor zice da, alţii nu, deşi din punct de vedere utilitarist, să înăbuşi gura copilului are un rezultat superior, respectiv salvezi 30 de oameni nevinovaţi, iar copilul tău va fi omorât oricum dacă sunteţi găsiţi de către soldaţii inamici.

În mod firesc, unii vor zice, logic vorbind, că vor acoperi gura copilului. Câţi dintre noi ar face-o însă ? Ne pasă cu adevărat de binele grupului atât de mult ? Este raţiunea noastră impenetrabilă de emoţie? Eu vă zic sincer că nu aş ezita nicio clipă dacă ar fi să aleg între copilul meu şi un grup oarecare şi dacă este să murim, atunci să ne împărtăşim soarta cu toţii decât să fiu autoarea morţii copilului meu. În fond, nu eu aş fi direct responsabilă pentru moartea grupului, însă, aş fi direct responsabilă pentru moartea copilului. Dar niciun act de bine comun din lume nu ar scuza crima asupra propriului copil. Câţi dintre noi şi-ar omorî pruncul, care deşi reprezintă 50% din genele noastre, el nu este iubit pentru că e investiţia noastră genetică, ci o fiinţă umană cu drept de viaţă ? Nu sunt convinsă că ne iubim copiii sau nepoţii pentru că traim sub imperiul dictatului bio-genetic, după cum cred că bunicii pot iubi un nepot adoptat, la fel de mult ca unul în care au un credit genetic de 25%. Similar, unii părinţi pot ne-iubi (maltrata, omorî) propria investiţie genetică. Avem totuşi 2% care ne diferenţiază de maimuţe. De ce să nu îi folosim?

În ce constă moralitatea, în cele din urmă, în a valoriza binele grupului cu orice preţ? Aşa si-a început regnul majoritatea societăţilor totalitariene.  

Alegerea Sofiei, raţională  

Ce a făcut Sofia, de care vorbeam la începutul articolului? Sofia a avut de ales (din nefericire, nu a avut şansa paradoxului alegerilor unde less is more) între a-şi trimite unul dintre copii la moarte şi salva pe celălalt. Acţiunea se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război mondial, iar Sofia se află în faţa triajului care trimitea oameni în lagărul de exterminare. Un ofiţer neamţ, căruia îi plăcea să cocheteze cu dileme morale şi să propună scenarii de nespus şi de negândit pentru mulţi dintre noi, i-a oferit Sofiei „posibilitatea”" de a-şi salva un singur copil. Sofia a ales să o trimită la moarte pe Eva, fetiţa ei, cu speranţa că Jan, băieţelul, este mai puternic şi ar putea supravieţui în lagăr. Este redundant să spunem (dar să o facem totuşi) că Sofia nu a mai fost aceeaşi persoană după o astfel de alegere, încercând să se sinucidă lent, înnecându-se în alcool alături de un schizofrenic abuziv şi violent.

Raţionaliştii şi evoluţioniştii ar zice imediat că alegerea ei a fost una "raţională". Că a făcut ceea ce "trebuia":  datoria de mamă. Dacă nu ar fi ales deloc, ambii copii ar fi fost omorâţi. Dacă o alegea pe fetiţă, aceasta ar fi putut să nu supravieţuiască condiţiilor vitrege ale lagărului şi băieţelul ar fi murit în van. Atunci, alegerea ei de a salva acei 50% din investiţia ei genetică a fost una «raţională» din punct de vedere evoluţionist. Îl alegi pe cel mai puternic şi cu cele mai multe şanse de surpravieţuire. Câţi dintre noi (mă adresez în special celor care au copii, ceilalţi probabil nu ar putea înţelege cu adevărat, nu îşi pot decât imagina) ar sacrifica un copil cu ideea că celalalt are mai multe şanse? Câţi dintre noi ar fi cu adevărat raţionali atunci când suntem puşi în situaţii unde nu raţiunea, ci emoţia este cea care decide? 

Ariely a studiat chiar acest aspect al influenţei emoţiei asupra luării deciziei şi pe undeva el conclude că de aceea sunt şi crash-uri economice, războaie inopinate sau prabuşiri de avioane: pentru că cei care iau decizii, în cele din urmă, sunt oameni, şi nu maşini, iar oamenii au o singură trăsătură definitorie - iraţionalitatea dominată de emoţie.

Alegerile noastre nu sunt raţionale  

Pe când era visiting professor la Berkeley (o universitate cunoscută pentru liberalismul ei, poreclită în mod afectuos şi Republica Populară Berkeley) a efectuat un experiment mai puţin obişnuit. După ce a trecut prin ciurul şi dârmonul comitetului şcolii, Ariely a propus un experiment în care oamenii se pierd complet cu firea şi uită de tot ce înseamnă raţional. Anume, el le-a cerut subiecţilor să răspundă unor întrebări în stare de acalmie, apoi să răspundă aceloraşi întrebări în stare de excitaţie sexuală. Rezultatul a fost cel scontat. Indiferent de cât de lucizi, informaţi şi raţionali păreau subiecţii în stare de non-excitaţie, pe atât au devenit iraţionali şi au luat deciziile cele mai proaste în timpul excitării. Astfel, oameni care ştiau că nu trebuie să facă sex neprotejat, care credeau că nu pot fi atraşi de fetiţe de 12 ani, sau credeau că ei nu ar face niciodată sex cu un alt bărbat sau un animal, sau li să părea respingătoare o femeie care urinează, sau care considerau că nu le place să fie plesniţi peste fund în timp ce fac sex, şi-au modificat radical alegerile atunci când deciziile lor au fost luate sub imperiul emoţiei. 

Dintr-odată, toate alegerile lor raţionale, de oameni morali şi informaţi, s-au dus pe apa sâmbetei şi majoritatea a declarat că e gata să facă sex cu alţi bărbaţi, animale, femei grase, fetiţe de 12 ani, persoane pe care le detestă, că şi-ar droga sau îmbăta partenera ca să facă sex cu ea, că ar face sex cu cineva chiar şi daca aceasta a spus nu, că nu ar folosi prezervative dacă ar fi prea excitaţi, chiar dacă nu cunosc trecutul sexual al partenerei şi cunosc pericolele infectării cu HIV/SIDA.

Ce ne spune acest experiment? Că alegerile noastre nu sunt raţionale, că noi nu suntem fiinţe raţionale, că situaţiile în care trebuie să luăm decizii nu sunt ideale şi noi nu suntem pe deplin informaţi, iar impresiile pe care le avem despre noi sunt exagerat de bune şi greşite, că avem prea multe convingeri pe care nu ar trebui să le avem, că voinţa noastră poate fi oricând înfrântă şi că puterea noastră de a decide nu stă în rapiditatea cu care înşiruim aserţiuni logice, ci de sistemul limbic.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite