Descrierea metodei

Metoda vrea să elimine riscul naşterii unui bebeluş cu boli genetice. În principiu, riscul se poate înlătura prin înlocuirea ADN-ului mitocondrial bolnav cu ADN mitocondrial sănătos, preluat de la o mamă donatoare. În acest fel, metoda a fost numită „trei părinţi” pentru că participă trei persoane. Specialiştii spun însă că aportul mamei donatoare este de 0,1%, material genetic ce se transmite şi generaţiilor viitoare.

Există 2 proceduri ale acestei înlocuiri de ADN mitocondrial: una aplicată pe ovulul nefecundat, alta pe embrion. Perspectivele bioetice sunt foarte diferite, de la caz la caz.

Procedura 1: ovul nefecundat

 

sursa BBC

În acest caz, pare că avem de-a face mai mult cu un transplant de ţesut. Practic se înlătura ADN-ul mitocondrial bolnav din ovulul viitorului făt, cu un alt ADN mitocondrial sănătos, de la un ovul donat. Rezultatul este un ovul reparat şi un ovul distrus prin reparaţia primului. Dilema bioetică este următoarea: este moral este să iei un ovul donat de o altă femeie, pentru a vindeca un ovul cu probleme?

Posibilul răspuns pozitiv ar putea fi justificat doar de faptul că nu avem de-a face cu embrioni gata fecundaţi (deci persoane) şi că, oricum, un ovul are un termen limită în care poate fi fecundat. Dacă femeia donoare nu doreşte un copil, oricum organismul îl va elimina mai târziu. Prin urmare, s-ar putea prelua pentru a repara un alt ovul, pe care părinţii şi-l doresc un copil sănătos.

Dar aceasta este cea mai mică problemă a chestiunii. Urmează dileme şi mai mari. Unele chiar cu răspuns negativ instantaneu.

Procedura 2: ovul fecundat (embrion)

sursa BBC

Se aplică aceeaşi înlocuire de ADN mitocondrial, cu diferenţa că, de această dată nu mai avem un simplu ovul nefecundat, ci un embrion. Adică el deja este o persoană, nu o potenţială persoană ca în cazul ovulului.

În cazul de faţă, se distruge o persoană sănătoasă (embrionul sănătos) pentru a vindeca o persoană bolnavă (embrionul bolnav). Suna a avortul unuia, pentru sănătatea altuia. Aici bioetica are un răspuns negativ tranşant, din moment ce noi toţi am fost embrioni şi nimeni nu a atentat la viaţa noastră, fie pentru a ne avorta,  fie pentru a se repara cu ţesuturi din noi alţi embrioni bolnavi.

În acest caz, opoziţia Bisericilor Catolice şi Anglicane este mai mult decât justificată. dacă în primul caz, poate avea loc o discuţie doar la nivel de transplant celular (sau chiar intra-celular), în cazul al doilea lucrurile sunt prea clare pentru a mai fi dezbătut ceva: omorâm un mic omuleţ, pentru a scădea riscurile de boală la al doilea. 

Nu mi se pare corect.  E ca si cum cineva bolnav de distrofie musculară, epilepsie, probleme ale inimii sau retard mintal ar ucide pe cineva sănătos, pentru a se însănătoşi. E imoral să ucizi pe altul pentru sănătatea ta.

Pe lângă dilemele legate strict de procedura medicală în sine, apar şi alte probleme bioetice:

1. Metoda sună a eugenie. Adică vrem să îmbunătăţim calitatea genetică a umanităţii, practicând uciderea unei părţi a ei. Nu e deloc creştineşte şi nici uman.

2. Nu e de neglijat aspectul comercial al chestiunii.  Ştim deja că multe inovaţii umane au în spate nu doar dorinţa de desăvârşire ci, mai mult, dorinţa de profit. Să ucizi pentru profit, vânzând speranţa unei vieţi mai bune, este deja şi mai grav.

3. Tendinţa de auto-idolatrizare. Sub fuga omului contemporan de suferinţă pândeşte şarpele ispititor al auto-idolatrizării. Teama de suferinţă este uneori atât de tare asociată cu dorinţa de viaţă perfectă, încât ajungem să distrugem semeni de-ai noştri doar pentru a ne fi nouă şi copiilor noşti mai bine. Ori asta este deja închinare la propria persoană. Un pic de smerenie şi de respect reciproc n-ar strica.