INTERVIU Virginia Ruzici, fostă jucătoare de tenis: „Am câştigat Roland Garros cu şansa că nu a participat Chris Evert“

Modestă, Virginia Ruzici spune că marea ei victorie de la Roland Garros din 1978 se explică şi prin conjunctura favorabilă. Ea speră ca performanţa sa să fie întrecută curând de Simona Halep.

Frumoasă şi elegantă, aşa am găsit-o pe Virginia Ruzici într-o sâmbătă ploioasă care tocmai întrerupsese meciul de Fed Cup dintre Simona Halep şi Bojana Jovanovski de pe Terenul Central din Arenele BNR. O întrerupere norocoasă pentru curiozitatea jurnalistului, care a avut astfel ocazia unui dialog plăcut şi a rememorării unor momente-cheie din carieră de către singura româncă, deocamdată, care a luat vreodată un titlu de Grand Slam.

„Weekend Adevărul“: Copilăria, într-un oraş mic, din Transilvania, la Câmpia Turzii. Acolo aţi luat şi primele lecţii de tenis. Cum s-a întâmplat?

Virginia Ruzici: Tenisul m-a ales pe mine, şi nu invers. Să vă explic: îmi plăcea fotbalul pentru că tatăl meu juca fotbal. Şi eram şi eu destul de sportivă, probabil că am moştenit câteva calităţi fizice, jucam foarte mult fotbal cu băieţii, pe stradă. Tata juca la echipa din Câmpia Turzii, după ce jucase la Rapid. Părinţii mei se mutaseră în acest orăşel de câţiva ani, acolo m-am născut şi eu şi acolo am locuit până la vârsta de 10 ani. Pe la 8 ani şi jumătate jucam fotbal în stradă când un domn, care trecea pe acolo, m-a bătut pe umăr. Şi mi-a spus: „Tu! Nu vrei să vii să joci tenis?“. Dintre toţi copiii care erau acolo, mie mi-a zis. Lângă casa noastră erau două terenuri de tenis. Nimeni nu mă dusese niciodată la tenis, nu aveam intenţii, dar eram dispusă să fac orice sport, fiindcă aveam multă energie şi aveam nevoie să mi-o consum. Şi am răspuns: „Da, sigur că da, cum să nu!“. „Bine, mâine dimineaţă, la ora 9.00, vino aici, la terenuri.“ Aşa a început aventura mea: a doua zi, când m-am dus acolo, mi s-a dat o rachetă ruptă, din lemn, să bat mingea într-un perete. Acel domn, care se numea Vaida şi era antrenorul acestui mic club de la Câmpia Turzii, m-a chemat mai departe la antrenamente. Era perioada de vară, eram în vacanţă, aşa că trei luni am jucat tenis acolo. Numai că la scurt timp după aceea ne-am mutat în Bucureşti. Iar aici n-am mai făcut tenis.

De ce?

Nu m-am gândit, atunci, imediat, să mă duc la tenis. Şi nici nu era o idee bine fixată în capul meu, sau în mintea părinţilor, să fac sport de performanţă. În schimb, părinţii mei aveau prieteni sportivi, printre care o antrenoare de plonjon (n.r. – sărituri în apă), care i-a spus mamei tot aşa: „Adu-mi-o, vreau să ţi-o fac campioană!“. Numai că, în ciuda tuturor eforturilor, nici în ziua de astăzi nu sunt capabilă să sar în apă cu capul în faţă. Eram un antitalent total! Iar când mama m-a văzut chinuindu-mă, cu apă în ochi şi aşa mai departe, m-a întrebat: „Nu vrei să faci altceva?“. „Daaa!“, am răspuns imediat. A fost ideea ei de a mă duce din nou la tenis.

Pentru că vă plăcuse de prima dată?

Pentru că era de părere că aveam nevoie să îmi consum energia. Era în mine o dorinţă de a alerga, de a fi activă. Mama s-a interesat unde era un club mai aproape de casa noastră, iar cel mai aproape era Dinamo. În consecinţă m-a dus la Dinamo, unde antrena domnul Aurel Segărceanu. Aşa am ajuns la domnul Segărceanu, cu mama de mână, într-o zi, pe când aveam 10 ani. Domnul Segărceanu m-a pus să bat mingea la zid...

Aşa era atunci, nu? Nu se făceau antrenamente direct pe terenul de tenis, ca acum...

Aşa era atunci, da. Era complet diferit. Azi nimeni nu mai bate mingea la zid. Nu ştiu dacă este bine sau nu... Mi-e mi-a folosit acest exerciţiu. Ţin minte perioadele de cantonament, eram undeva, la munte, cu echipa, şi băteam mingea în pereţii unor case, când nu aveam un teren de tenis în jur. Chiar şi la mine acasă, uneori, când mă plictiseam, băteam mingea pe peretele casei. Desigur, erau alte timpuri, erau alte metode. Revenind însă... Domnul Segărceanu m-a văzut şi i-a spus mamei să mă aducă la tenis pentru că voia să mă scoată campioană. Şi el. E adevărat însă că doi ani mai târziu am ieşit campioană, la vârsta de 12 ani. Şi de atunci încolo, lucrurile au mers într-un crescendo.

„Luam cărţile în turnee şi încercam să învăţ“

În tot timpul ăsta, cum era cu şcoala? Cum făceaţi faţă antrenamentelor şi temelor?

Cu părinţii săi şi Ilie Năstase, în 1978, la Monte Carlo

Pe vremea aceea, şcoala se putea continua în paralel mult mai mult decât se întâmplă azi. Mama mea (vorbesc mult despre ea pentru că avut o influenţă enormă asupra mea) mi-a transmis ambiţia de a fi prima peste tot. Şi spiritul de competiţie. De la şcoală trebuia să aduc numai nota 10. Ea era exigentă, dar şi eu eram receptivă. Şi aş spune chiar că în primii zece ani de şcoală am fost constant una din cele mai bune eleve din clasă. Cu alte cuvinte, cât timp tenisul nu-mi lua prea mult timp şi nu erau prea multe deplasări, am fost capabilă să menţin un ritm destul de susţinut la şcoală. După 17 ani a devenit mai dificil, începusem să călătoresc, să merg la turnee, să mă antrenez din ce în ce mai mult. Îmi amintesc că la primele circuite pe Coasta de Azur, în Franţa, unde am fost prima dată plecată o lună, îmi luam cărţile cu mine şi chiar încercam să învăţ, pentru că urmau examene. Era destul de greu, totuşi. După aceea a urmat facultatea, am făcut patru ani la Institutul de Educaţie Fizică, la fără frecvenţă, evident. Şi acolo m-am chinuit, pentru că la turnee e foarte greu să te concentrezi la altceva. Dar încercam. Şi bineînţeles că am fost ajutată de toţi profesorii. Devenisem deja o jucătoare destul de bună pe circuit...

Ţineaţi să fiţi printre primii...

Chiar prima, dacă se putea...

Alături de Cristian Ţopescu, la Paris

Care erau materiile la care vă făcea totuşi plăcere să învăţaţi?

Poate o să vă surprind, dar nu eram aşa de ataşată de literatură şi de poezie...Nu am o sensibilitate particulară pentru poezie, din păcate (zâmbeşte)... Deşi mama îmi citise mult poezii când eram mică. Aveam mai multă atracţie pentru matematică, pentru limbi străine, studiam engleza şi germana. Alesesem germana, şi nu franceza... (râde) Din păcate pentru mine, pentru că am avut mai mult nevoie de franceză şi a trebuit să o învăţ mai târziu... Iar azi, deşi am un soţ german, nu vorbim în germană. Deci aveam o atracţie mai mare pentru limbi străine, mai puţin pentru studiul literaturii, dar în turnee trebuie să vă spun că îmi plăcea să citesc foarte mult. Mai ales că descoperisem literatura... N-aş îndrăzni să spun clasică, pe cea clasică am citit-o mult mai târziu, după ce mi-am terminat cariera. Dar încercam să îmi fac puţin o cultură generală, eram o autodidactă. Simţeam că îmi lipseşte, mai ales că în ultimii ani de liceu, dar şi în facultate, nu am putut, din cauza tenisului, să fiu profundă din acest punct de vedere.

Dar cărţile care făceau deliciul copiilor din generaţia dumneavoastră: Dumas, Jules Vernes?

A, le adoram! Adoram şi cărţile de suspans ale Agathei Christie... Şi încercam să descopăr, înainte să-mi spună cartea, cine a fost ucigaşul...

„Italiana am învăţat-o pentru ambiţia mea personală“

Vorbind de aplecarea spre limbi străine... Aţi învăţat între timp şi altele decât engleză şi germană? V-am văzut acordând interviuri şi în italiană...

O limbă pe care nu am studiat-o când eram mai tânără, dar având la un moment dat o perioadă în care eram mai liberă, am decis să iau câteva cursuri la o şcoală de italiană din Paris... M-am dus timp de şase luni, o dată sau de două ori pe săptămână, pentru ambiţia mea personală. Dar în mod cert italiana nu e limba mea cea mai bună.

Rutina unei zile obişnuite când eraţi la şcoală...

Dacă ţineţi minte, în gimnaziu terminam pe la ora 12.00 sau 1.00 după-amiaza. Deci aveam timp să jucăm tenis după-masa. Dar în perioada de iarnă era foarte dificil. Pentru că nu exista decât o singură sală de sport la Dinamo, şi nu de tenis, unde veneau toate sporturile: se juca volei, se juca baschet... Şi erau linii pentru toate terenurile posibile, era un singur teren pe lemn şi ni se acordau anumite ore. Uneori trebuia să mă trezesc la ora 5.00. Antrenamentele se făceau între 6.00 şi 7.00; apoi la cursuri, la şcoală. Ne antrenam de doar două-trei ori pe săptămână, pe timp de iarnă, câte o oră, o oră şi jumătate, cât se putea.

În aceeaşi perioadă aţi legat prietenii care au durat în timp.

Da, desigur! Am crescut împreună cu Mariana Simionescu, cu Florenţa Mihai, toate trei la Dinamo, toate trei antrenate de domnul Segărceanu. Am şi avut un parcurs comun o perioadă,  am călătorit la concursurile de juniori, mai întâi în ţările socialiste, eram trimişi în echipe de câte două fete, doi băieţi. Aşa am fost în Cehoslovacia, Germania de Est…

Ţineţi minte prima călătorie de felul ăsta?

Prima a fost, cred, în Bulgaria. Am fost după-aceea în Germania de Est, apoi la Praga, de pe la 16 până spre 18-19 ani. Atunci am început să avem primele deschideri spre Vest. De altfel, prima mea deplasare în Statele Unite a fost cam târziu, la 19 ani.

Cam târziu?

Da. De fapt foarte târziu, pentru că e important să cunoşti cei mai buni jucători din generaţia ta la nivel internaţional. În cazul meu a fost foarte important că am cunoscut-o târziu pe Chris Evert, care era din aceeaşi generaţie cu mine şi care era, în ochii mei, o legendă, pentru că o văzusem doar la televizor. Pe teren nu am întâlnit-o decât după 20 de ani. Am avut prea mult respect pentru ea. Şi de aceea şi cred că nu am reuşit să înving niciodată, am avut mult prea mult respect pentru ea. Pe Navratilova am întâlnit-o mai des, îmi amintesc o finală pe care am jucat-o la Kiev contra ei şi am pierdut cu 13 la 11 în setul trei... (râde) N-o să uit acest meci. Navratilova, ca şi mine, făcând parte din echipa unei ţări socialiste, ne întâlneam mai des.

„Nu suportam chimia, îmi era greu să înţeleg“

În acest context, admiterea la liceu a fost un examen dificil?

Nu, nu mi s-a părut dificil. Ţin minte că părinţii mei au ţinut să mă ajute cu lecţii particulare, mai ales la matematică, şi am trecut cu brio. După aceea, după clasa a X-a, de la Liceul nr. 24, de lângă Sala Floreasca, au început să apară mici probleme. Liceul avea profil real, matematică şi fizică, dar materia care nu-mi plăcea deloc era chimia. Nu o suportam, îmi era extrem de greu să înţeleg, şi nici n-am făcut eforturi. (râde)

Bacalaureatul s-a dovedit ceva mai greu?

Noooo! În Franţa, Bacalaureatul este un examen extrem de dificil. Cum era la noi examenul de admitere într-o facultate bună. Nu. La noi, Bacalaureatul era un examen cu profesori care închideau ochii şi ne lăsau să facem ce voiam noi (râde cu poftă). Nouă aşa ni s-a părut. Atunci era foarte greu, în schimb, examenul de admitere la facultate. 

„Pentru titlul la simplu şi la dublu la Roland Garros am câştigat 20.000 de dolari“

V-aţi nimerit vreodată la acelaşi turneu cu Ilie Năstase?

S-a nimerit să joc la Roland Garros când mai era şi el. El, mai la sfârşitul carierei, eu, mai la început... Prin ’77-’78, circuitele masculin şi feminin s-au separat. Mai ales circuitele care se jucau în Statele Unite. Pentru fete s-a creat în America un circuit aşa-numit „Colgate“, după numele sponsorului principal, care ţinea vreo patru luni. Totul, în afară de marile turnee de Grand Slam, se întâmpla în primul rând în America. Astăzi sunt atât de multe posibilităţi! Sunt şi câte trei turnee în acelaşi timp, poţi să alegi unde mergi: unul se joacă în Asia, altul în Statele Unite şi al treilea în Europa! Posibilitatea de a alege este extraordinară!

Finala câştigată la Roland Garros.

A fost, desigur, cea mai mare realizare a carierei mele! Era visul meu să câştig acest turneu.

Şi până azi sunteţi singura româncă încununată cu această performanţă.

Deocamdată, dar sper, sincer, ca o jucătoare din România să mă întreacă. Simona a şi început. Încă n-a câştigat Roland Garros, dar sper să o facă în viitor.

Cum a fost pentru dumneavoastră?

Am avut o şansă: Chris Evert nu a participat! Nici ea, nici Navratilova. Ele au participat în 1980, când am pierdut în finală, tot cu Chris Evert. Lumea îşi aminteşte de obicei doar victoria, dar eu am reuşit să şi confirm, cu un nou rezultat destul de bun. Şi îmi spun: „OK, Chris Evert (cea care m-a învins de 22 de ori de-a lungul carierei) nu joacă“. Cum vă spuneam: am avut prea mult respect pentru ea şi mă domina psihologic pe teren. Am fost aproape de câteva ori, însă ea a fost mai tare. Pe scurt, acea finală a fost o reuşită extraordinară. Contează să câştigi titlul şi să rămână scris numele tău acolo, pe peretele terenului central de la Roland Garros. Scrie: „Virginia Ruzici, câştigătoare în 1978“. Şi, alături de mine, Bjorn Borg. Pentru mine este o mândrie. A doua zi, când m-am trezit, eram într-o stare complet euforică, pe care nu am mai simţit-o niciodată după aceea.

Era mare premiul atunci?

Nu! În total, pentru că am câştigat şi dublu fete, alături de (n.r. – slovena) Mima Jaušovec, cea pe care am şi învins-o în finală la simplu, şi făcusem şi finala la dublu mixt, alături de francezul Patrice Dominguez.... În total, deci, am câştigat 20.000 de dolari.

Nimica toată faţă de premiile de acum...

Nimica toată, într-adevăr. Cu banii respectivi am făcut o petrecere, am invitat câţiva prieteni la masă... Nici nu mai ţin minte ce am făcut cu restul. Probabil că i-am păstrat, i-am economisit.

Povestea unei mari greşeli

La Wimbledon, câteva săptămâni mai târziu, în faţa australiencei Evonne Goolagong Cawley, a avut loc un incident bizar, în urma căruia aţi fost lăudată pentru sportivitate, dar aţi pierdut sfertul de finală. Cum vă amintiţi azi acea întâmplare?

A fost o întâmplare care m-a marcat. Pentru că eram imediatdupă ce câştigasem Roland Garros, iar până atunci nu trecusem niciodată mai mult de un tur la Wimbledon, iarba nefiind deloc o suprafaţă la care să mă adaptez cu uşurinţă. În plus, iarba era, pe vremea aceea, mult mai rapidă decât în ziua de astăzi. Mi-aş fi dorit foarte tare să joc pe o iarbă cum e cea din ziua de astăzi. Atunci, însă, era foarte-foarte rapidă. Mingea, paf!, sărea foarte-foarte jos, era mult mai dificil să îţi adaptezi jocul, mai ales că veneai de pe zgură. Şi ajung, totuşi, în „sferturi“, datorită elanului pozitiv pe care îl aveam după Roland Garros... Încrederea totală pe care o simţeam...

1978: momentul de glorie al Virginiei Ruzici, prezentarea trofeului câştigat la Roland Garros

V-aţi pregătit în mod special?

M-am antrenat înainte de Wimbledon cu vreo săptămână, cu Ion Ţiriac, care era managerul meu, şi cu Guillermo Vilas, de care se ocupa atunci. Ne-am antrenat toţi trei undeva, lângă Londra, unde închiriasem un teren. Deci am avut această pregătire, plus încredere... Şi mă trezesc în „sferturi“, pentru prima dată, la Wimbledon, în faţa Evonnei Goolagong. Conduc cu 5-2 şi 30-0, jucând foarte bine. Totul îmi ieşea, eram de o inspiraţie extraordinară, luam mingea devreme, aveam multă încredere... Când, la un moment dat, aud un ţipăt. Şi o văd pe Evonne îndreptându-se spre scaun, lângă arbitru, se aşază, cu o durere la picior... Avea o problemă de tendon. Pe vremea aceea, publicul era despărţit de teren doar printr-un mic gărduleţ, se putea intra uşor pe teren. Nu era pază, gardă de corp, nimic din toate acestea. Şi soţul ei pătrunde pe teren şi-i face o injecţie. Acest lucru este interzis, bineînţeles, dar totul s-a petrecut aşa de repede, că nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă! Îmi amintesc însă foarte bine dezamăgirea mea, cum mi-am zis: „A, e accidentată! De aceea conduc cu 5-2!“. O mare greşeală, desigur. În loc să rămân pozitivă, să fiu atentă la ce se întâmpla, am devenit negativă şi cu prea multă exigenţă faţă de mine însămi. În orice caz, arbitrul m-a întrebat dacă vreau să continui meciul. Or, pentru mine era exclus să câştig un meci de această manieră, pentru că soţul a încălcat regulamentul, iar ea ar fi urmat să fie suspendată. Deci am spus: „Bineînţeles, continui meciul!“. Şi am continuat, numai că din acel moment nu am mai câştigat niciun game până la sfârşitul acelui set, am fost complet bulversată şi mi-am pierdut concentrarea. Am pierdut setul acela cu 7-5. După care m-am remotivat, am condus cu 3-0, însă Evonne juca perfect, probabil că nu mai simţea durerea, calmantul îşi făcuse efectul, aşa că a revenit şi a câştigat în două seturi.

Vriginia Ruzici şi Chris Evert, cea care a învins-o în finala de la Roland Garros, în 1980

Teribil!

Da. Şi să vedeţi ce s-a-ntâmplat. Acel meci a fost pe un teren din apropierea centralului, care se putea vedea din vestiarul fetelor. Martina Navratilova, care urma să joace cu învingătoarea, a văzut totul, urmărind acest meci din vestiar. Iar a doua zi, când a jucat cu Evonne, în semifinală, s-a petrecut cam acelaşi lucru, numai că meciul era pe un teren mai mare, aşa că soţul nu mai putea să intre pe teren. Iar atunci nu exista posibilitatea de a chema un doctor să se ocupe de tine, nu erau prevăzute în regulament nici cele 10 minute de pauză... Lucrurile nu erau organizate la fel de bine ca în ziua de astăzi. Era mai amator totul. Iar Evonne a suferit identic, aceeaşi durere, numai că Navratilova a rămas promptă, concentrată şi a câştigat meciul. În trei seturi, totuşi. Regret teribil că nu am fost la fel, aş fi avut ocazia să fiu într-o semifinală la Wimbledon. Am ajuns în schimb în finala de la dublu, în acelaşi an. Am avut două mingi de meci – ca să vedeţi că nu a fost un an norocos pentru mine!, pentru că am pierdut şi acel meci.

Aţi citit cartea lui Andre Agassi, „Open“?

Am citit-o, deşi citesc rar cărţi ale jucătorilor de tenis, considerând că există cărţi mai interesante.

Cum aţi găsit-o?

E o carte bine scrisă, bineînţeles. Mi-a atras atenţia, dar m-a deranjat că nu a dat mai mult credit tenisului şi că a spus atât de apăsat că a detestat acest sport. M-a şocat, oarecum, această atitudine, pentru că tenisul i-a adus atât de multe satisfacţii! Chiar dacă i-a fost greu. Înţeleg că a fost antrenat de la vârsta de 4 ani, de către tatăl său, deci probabil că nu a avut o copilărie normală şi poate că de aici această atitudine. Eu am avut o copilărie normală şi m-am bucurat de acest sport. Alte generaţii, alte vremuri, s-a lucrat mult mai dur, mult mai intens, cu copiii, chiar. O altă jucătoare americană, Tracy Austin, care a ajuns numărul 1, a început şi ea de la vârsta de 4 ani, deci foarte devreme.  Iar antrenamentele cu copiii încă de la vârste de 7-8 ani, mai ales în America, sunt foarte-foarte dure! Aşa că pentru unii nu este o plăcere! Pentru noi, în România, şi mă refer la tot grupul: Mariana Simionescu, Florenţa Mihai, băieţii, era numai o plăcere! Eram cu toţii în parcul de la Dinamo şi ne petreceam cam toată ziua acolo. Jucam puţin tenis, după care ne jucam de-a „v-aţi ascunselea“. Aveam contact şi cu copiii de la celelalte sporturi, o adevărată viaţă socială în cadrul clubului. Astăzi nu mai e aşa. E totul foarte dur, profesionist, de foarte devreme. 

„Am plecat din ţară, dar n-am cerut azil politic niciodată“

Legenda spune că o finală jucată de dumneavoastră la Salt Lake City a inspirat succesul fetelor Williams. Adevărat?

E-adevărat! L-am cunoscut pe tată, pe Richard Williams, căruia i-am mulţumit că m-a făcut celebră (râde). L-am cunoscut, dacă îmi amintesc bine, la Wimbledon, în primul an în care Venus Williams a câştigat turneul, învingând-o pe Steffi Graf în finală. Şi am avut ocazia atunci să o cunosc şi pe Venus, era cu tatăl ei. Sigur că povestea este extraordinară şi că mă simt flatată. Să vă spun de ce: modelele erau atunci, când am jucat eu finala de la Salt Lake City, Chris Evert şi Navratilova. E adevărat că eu am fost o campioană, o bună jucătoare timp de cinci ani, în care am fost constant în primele 10 ale lumii, cu un palmares de care sunt mândră. Dar acestea de care v-am vorbit erau cu adevărat vedetele tenisului atunci. Cu atât mai flatată am fost să aflu că Richard Williams a fost atât de impresionat de victoria mea de la Salt Lake City. Sper să fi fost inspirat şi de felul meu de joc, care era destul de spectaculos, destul de agresiv. Am fost însă foarte surprinsă când am aflat că împreună cu soţia a decis să mai aibă doi copii, special pentru a-i face jucători de tenis. Aici e partea impresionantă a poveştii: că decizi să procreezi doi copii, două persoane, care sunt fete şi devin amândouă numărul unu mondial!

Plecarea din România, în 1984: v-a durut atunci când aţi decis să rămâneţi în Franţa?

Trebuie să fiu sinceră şi să spun că nu. Situaţia, în România, devenise foarte delicată, simţeam foarte mult stres, devenise complicat să mergem la turnee, nu ştiam niciodată dacă vom primi la timp vizele, paşaportul, dacă puteam pleca... Or, dorinţa mea cea mai mare era să joc tenis la nivel competitiv, să câştig meciuri, să câştig turnee... Iar după această perioadă în care am suferit, mi-am luat o reşedinţă la Monte Carlo, dar să fie clar: eu n-am cerut azil politic niciodată. O perioadă n-am putut să revin în ţară, dar întotdeauna am jucat pentru România.

„Acum mai joc tenis de două ori pe săptămână“

Lucraţi cu Simona Halep de ceva timp. Ce înseamnă, de fapt, asta?

Cu Simona lucrez de şase ani, de când am văzut-o câştigând Roland Garros la juniori. M-a impresionat, am văzut ceva deosebit în ea. Am decis împreună să colaborăm, eu fiind de atunci managerul ei. Rolul meu este de a mă ocupa de interesele ei, de a-i căuta sponsori, de a-i crea cele mai bune condiţii pentru ca ea să fie liniştită şi să meargă până la maximum de potenţial, de a-i căuta antrenor sau preparator fizic atunci când este nevoie. Tot ce pot să-i spun, să o sfătuiesc, aportul personal al experienţei mele din trecut, tot ce ar putea să-i folosească – sunt aici ca să i le dau. Ea este foarte organizată, are echipa ei, are un antrenor personal, un belgian pe care l-am găsit împreună. Eu sunt cea care sfătuieşte, dar ea este cea care decide.

Cât de departe o vedeţi pe Simona anul acesta? Ar putea câştiga Roland Garros?

Multe lucruri se pot întâmpla până atunci, dar pot spune că în momentul de faţă, în faţa Simonei, la primele patru-cinci jucătoare ale lumii, tenisul este foarte vulnerabil. Dacă Simona e bine pregătită, dacă merge bine la marile turnee de pregătire de la Madrid şi Roma, dacă ajunge la Roland Garros cu mare încredere, totul este posibil.

Dumneavoastră mai jucaţi tenis azi?

Mai joc, măcar de două ori pe săptămână, ca să îmi menţin un mic nivel. Şi comentez turneele de Grand Slam, de câţiva ani, pentru Eurosport România, iar pentru mine e o plăcere deosebită, mă face să mă simt ca şi cum aş fi undeva pe scenă, cum eram în timpul carierei.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.