Fenomenul fotbalistic şi tentaţia neantului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Într-o lume hipertehnologizată, agitată, imprevizibilă, interconectată, dar în mod paradoxal alienată, însingurată, omul postmodern, bombardat zilnic cu mii de informaţii, simte nevoia să evadeze din această rotativă cotidiană plicticoasă, în activităţi recreative, divertisment, jocuri sportive etc.

Nevoia de joc, de sport este însă şi mai profundă. Omul este prin structura lui o fiinţă ludică, o făptură care se joacă, un homo ludens, în tot ceea ce face, de la artă, la cultură la civilizaţie, la fotbal, aşa cum genial a intuit istoricul şi filosoful Johan Huizinga.

Dar atunci când fotbalul de pildă îşi pune amprenta pe întreaga ta fiinţă, când devine o obsesie, când îţi confiscă la modul propriu viaţa, vorbim deja de o stare care în cazuri particulare ar putea friza patologicul. Şi nu mă refer aici la profesioniţtii fotbalului, la jucători, la arbitri, antrenori etc, ci la cetăţeanul consumator de fotbal.

Nu îmi propun să fac în acest text profilul psihologic al omulului pasionat de fotbal, al microbistului însă consider că tematizarea unor aspecte legate de acest fenomen nu este cu totul inutilă.

Ţin să menţionez încă de la început faptul că nu am o problemă personală cu acest sport. Ca orice şcolar, am jucat fotbal cu colegii de gimnaziu şi de liceu. Am în familie fraţi, nepoţi, am prieteni etc. mari iubitori de fotbal. Ceea ce mă preocupă legat de acest subiect este distincţia dintre pasiune şi patimă, falsa axiologizare, venerare, mitizare, divinizare a fotbalului şi a jucătorului de fotbal. Curiozitatea mea legată de mirajul fotbalului a fost stârnită de socrul meu, un reputat profesor de biologie, stimat în oraşul lui, un om inteligent, sensibil, cu o brumă de cultură umanistă pe lângă informaţiile de specialitate, pe care l-am iubit ca pe un tată, mai ales după moartea părintelui meu trupesc. Se uita la fotbal ore intregi pe zi, schimba canalele TV până când “îi ajuta Dumnezeu ” să mai prindă câte un meci.Văzându-i pasiunea, sclipirile de bucurie din ochi când marca echipa favorită, odată l-am intrebat ce îl atrage atât de mult la acest joc. Mi-a spus prompt: ”Vasile dragă, eu mă uit la fotbal de 70 de ani. E o pasiune care mi-a făcut viaţa mai suportabilă. Dacă aş avea mort în casă şi ar juca echipele mele preferate, nu aş ezita să mă uit”. Atunci am înţeles dimneniunea cvasiiraţională, fascinaţia irezistibilă a acestui sport.

Consumul de fotbal, dedicarea timpului pentru vizionarea meciurilor din spaţiul românesc şi de aiurea, din toate ligile şi categoriile, pe canalele de profil, citirea presei, curiozitatea de a studia vieţile fotbaliştilor, memorarea palmaresului lor, asimilarea istoriei cluburilor şi a marilor confruntări fotbalisice etc. nu este doar apanajul omului simplu, neinstruit, mai puţin inteligent, ci este un fenomen care acaparează minţile unor intelectuali onorabili, profesori universitari, scriitori, teologi etc.

Am văzut profesori care stăteau cu Radioul pe catedră, preoţi care ascultau pe vremea comunismului Etapa, duminica dimineaţa, in timpul Liturghiei, cu căştile în ureche. Mai făceau câte o ectenie, câte o cădire(ieşire, cu cădelniţa ), mai spuneau câte un ecfonis şi se strecurau în altar, unde nu-i vedea nimeni cu excepţia sfătului/paraclisierului/crâsnicului/pălimarului, pentru a-şi reluânda activitatea profană .

Coincidenţa traducerii în limba română a englezescului “goal ” cu cuvântul “gol ” vine să facă şi mai stranie pronunţarea acestei noţiuni în special atunci când e vorba de preoţi. E aproape caraghos, disonat metafizic, teologic ca tu ditamai popa care vorbeşti despre Plenitudinea fiinţei, de Absolut, să strigi ca un descreierat, să proclami cu atâta poftă numele vidului, a abisului, a neantului!

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem, că la un alt nivel mai înalt, fotbalul potenţează vidul din om.E aproape imposibil să fii un om lucid, să ai o mare sensibilitate cosmică, metafizică, spirituală, să te gândeşti la roiurile de galaxii, la infinitatea Universului, la ontologia unui principiu creator, la sensul omului, la abisul morţii etc. şi după aceea să te uiţi fascinat, siderat, extaziat, la Bănel Nicoliţă cum aleargă după o băşică “plină” cu vid, să strigi gol, să faci pe apostolul vacuumului, să te aprovizionezi cu pungi de seminţe, alune, bere, pop corn, să plagiezi, să copiezi în fond acest ritual banal pe care îl fac miliarde de de oameni.

Prin asta nu faci decât să te laşi pradă fiinţării impersoanale, să ocultezi posibilitatea de transcendere a Dasein-ului spre ceea ce îi este propriu. Mania fotbalistică, nebunia de pe stadion, intrarea în jocul logicii gregare este în fond echivalentă cu acea ”flecăreala” (das Gerede), despre care vorbea Heidegger, în care cuvintele îşi pierd semnificaţiile, nu mai revelează, fiind incapabile să desopere fiinţa fiinţărilor. E clar că omul se pierde într-o persoană colectivă ( das Mann ) că avem de-a face cu o cădere a Dasein-ului în cotidianitate, cu o temporalitate vulgară, săracă, cu o infratemporalitate, capabilă să ne îndepărteaze de contientizarea acută a faptului – de – a – fi – în – lume, să ne dezautentifice ontologic, să ne transforme în fiinţe de turmă.

E adevărat, oamenii care participă la spectacolul fotbalistic au parte de o experienţă dionisiacă, de o abandonare în spaţiul iraţionalităţii.Individul simte nevoia să evadeze din propriul sine, să-şi anestezieze suferinţa, să uite de responsabilităţi, să-şi anihileze individuaţia, cu riscul de a-şi dinamita cogito-ul, de a abdica de la funcţia lui de “trestie gânditoare”. Individul are nevoie să se abandoneze grupului, impersonalului, să se aneantizeze temporar.Uneori chiar are nevoie să strige “gol”, să invoce lipsa de plenitudine, pentru că este însetat de nefiinţă.

Ceea ce sccandalizează omul de bun simţ, omul lucid, este ocultarea adevăratelor valori creatoare, supradimensionarea, divinizarea jucătorilor de fotbal care sunt retribuiţi cu sume astronomice, în timp ce oamenii de spirit, oamenii de arta, scriitorii, filosofii sunt umiliţi. Nu e normal ca un universitar, un scriitor  care face treizeci de ani de şcoală, care citeşte vagoane de cărţi şi scrie câteva zeci să  îşi chibzuiască banii pentru aşi cumpăra pâine , în timp ce un  cârlan de  douăzeci  şi ceva de ani să-ţi cumpere  avion personal  cu  sute de milioane de euro!

   Nu neg totuşi faptul că nu e nevoie de o oarecare inteligenţă de orientare in teren, de intuiţie, de anduranţă, de ambiţie, de pricepere în jocul de fotbal însă există totuşi o prioritate în spirit. Nu e tot una podologia cu ontologia, jocul gleznelor, abilitatea sinapseleor de la nivelul bocancilor, cu creaţia ştiinţifică, filosofică, literară, artistică. Vreau să spun că există o diferenţă de grad, o distanţă de miliarde de parsec, între mintea unui Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Dostoievki, Kafka, Thomas Mann, Eminescu etc şi un ins cu creierii preponderent în ghete, oricare ar fi el, de la Pelé, la Maradona şi de la Dobrin la Mutu.

E în primul rând perdant pentru copii să li se impună astfel de eroi, astfel de idealuri. Toţi puştii vor să devină fotbalişti. Toate fetele vor să devină neveste de fotbalişti., in condiţiile în care înainte domnişoarele se îndrăgosteau de poeţi, de intelectuali, de tineri culţi etc.

Trăim pe o planetă de fotbalişti ! Media se intrece în a vorbi despre vieţile fotbaliştilor, despre meciuri, goluri, cluburi, transferuri şi sume exorbitante de bani. Daca întrebi pe un tânăr din cartier cine este Noica, Blaga, Dostoieski, Rilke, etc. nu ştie, dar daca îl intrebi de Ronaldo, Ianis Hagi îţi va spune cu siguranţă.

Nu poţi minimaliza fără să păcătuieşti în faţa Raţiunii universale, munca omului de ştiinţă, marile descoperiri, marile opere de arta, marile siteme filosofice, tradiţia scolastică, patristică etc.Toată arhitectura istoriei se spijină pe umerii unor gânditori, oameni de ştiinţă. Nu se ajungea la tehnologia computaţională de pildă dacă nu ar fi existat un Hilbert. Telefonul mobil nu este altceava decât un concept întrupat, o formă de metafizică plasticizată pentru că la baza oricărei tehnologii este conceptul !Cu toate acestea, in loc sa încurajăm creaţia artistică, ştiinţifică, filsosică, să investim în cercetare, să ne punem în valoare geniile, culmea ironiei, finanţăm cu milioane de euro fotbalul şi fotbaliştii.

Când Noica îi califica pe Eminescu drept figură plenară a culturii române, când vorbea de cei 22, de o elită culturală care să scoată cultura română din minorat, nu a delirat. A intuit o lipsă, o necessitate. A diagnosticat o maladie cronică specifică spiritului valah.Noi avem în primul rând nevoie de o naţională a spiritului şi abia după aceea de una a jocului cu mingea, care ţine mai mult sau mai puţin de hazard!

Nu vreau să fiu rău, antipatic, dar această exacerbare a fenomenului fotbalistic, este printre altele şi o revenire la logica primatelor, când pitecantropul se juca, arunca, rostogolea nuca de cocos. Ne întoarcem din nefericire, manipulaţi de media, la acea privire tâmpă a primatelor, la stadiul mineral al creierului.

Arena romană este prototipul stadionului de azi, în care suporterii îşi aclamă frenetic, echipa preferată. Ei, latinii au inventat abrutizarea mulţimilor. Romanii se uitau la gladiatori, nu la tragedie precum grecii, care prin aceasta practicau inconştient psihoterapia colectivă, catharsisul. Nu e deloc de mirare că romanii nu au avut un Platon, ci un Cicero.Una este să te uiţi la sânge, la crimele oribile de pe stadioane şi alta să te uiţi la teatru.Creştinismul a luat oamenii de pe arene şi i-a dus în catedrale. În loc de pâine, de sânge şi circ le-a dat euharistie, pâine cerească, sânge preschimbat în hrană spirituală şi “spectacol” liturgic .E adevărat, în postmodernitate, oamenii au abandonat catedralele, au schimbat euharistia cu drogurile, sfinţii cu fotbaliştii, duhovnicul cu psihologul, dar aceste acte de desacralizare ţin de o altă poveste.

In meciul de fotbal, în babilonia de pe stadioane, în decibelii duşi la limita audibilului, în ura, în violenţa verbală şi fizică a maseelor isterizate, hipnotizate, în agresivitatea suporterilor avem de-a face în fond nu doar cu reminiscenţe arhaice, ci cu o ocultare a conţinuturilor primordial, cu o deturnare efectivă a arhetipului. În înfruntările fotbalistice nu mai vorbim nici de eroi autentici, nici de război adevărat, nici de onoare militară, nici de principii etice, nici de scopuri nobile, ci de un joc beligerant gratuit, artificial, de luptă cu miză măruntă, de interese financiare, de manipulare, de spirit de turmă, de un spectacol în care miile de voci din tribune se coagulează într-un vacarm cosmic, grotesc şi steril fiinţial.

Survenirea unor structuri arhetipale în înconştientul colectiv, a unor instincte primitive, practici războinice, pulsiuni ancestrale, nevoi de încoronare cu cununi de lauri a învingătorilor etc. sunt în definitiv fenomene fireşti atunci când e vorba de logica şi gramatica psihicului uman. O minima lectură a teoriilor lui Freud, a psihologiei jungiene sau a fenomenologiei religiosului, aşa cum apare aceasta la Mircea Eliade, ne pot confirma astfel de realităţi. Important este să avem inteligenţa de a realiza ceea ce se întâmplă cu noi şi mai mult decât atât, să avem luciditatea şi puterea de a conştientiza sugestia lui Sartre, adică de a decide ce să facem din ceea ce s-a făcut deja cu noi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite