„Eram o păpuşă pentru ei“. Beatrice Huştiu, cu „Ciocârlia“ la Jocurile Olimpice: a scris istorie la 11 ani în ziua în care „Mannix“ a fost întrerupt
0
Dacă Tokyo 2020 va demara conform programului, lumea va vui spunând povestea siriencei de doar 11 ani care va concura la tenis de masă, devenind cea mai tânără olimpiană de la Beatrice Huştiu încoace. În urmă cu 52 de ani, la Grenoble, românca stabilea recordul absolut de precocitate al Jocurilor Olimpice de iarnă. Acum, e vremea poveştii ei, a lui Beatrice Huştiu, despre care orice pasionat al sportului ar trebui să poată spune: o ştiu!
„Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Beatrice Huştiu, prin telefon, din inima Austriei, acolo unde fosta patinatoare s-a stabilit cu familia, în urmă cu 20 de ani. Află cu un amestec de uimire şi bucurie că, pentru prima dată după cinci decade, are o urmaşă în ale debutului la vârstă fragedă la Jocuri. Şi acceptă provocarea de a se conecta, iute, la acele momente frumoase adânc imprimate în sufletul său, când, fără a câştiga vreo medalie, a fost senzaţia celei de-a zecea ediţii a Jocurilor Olimpice de iarnă.
Cărţile de istorie reţin că Beatrice Huşliu (n.r. - Triebel după căsătorie) avea 11 ani şi 159 de zile când a concurat la Jocuri. Îşi aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri că a patinat în concurs pe „Aida“ lui Verdi. Apoi a primit invitaţia de a patina la gală, iar acolo a făcut spectacol pe „Ciocârlia“. „M-au iubit toţi până la Dumnezeu şi înapoi. Am intrat într-un costum naţional făcut de mama mea, care a cumpărat de la artizanat nişte feţe de masă şi o năframă - din care mi-a făcut mânecile de la costum şi din feţele de masă româneşti, roşii - rochiţa, cu dantelă pe dedesubt. A fost superb“, spune protagonista poveştii noastre pentru „Weekend Adevărul“. Gheaţa nu s-a umplut cu flori şi pluşuri, pentru că în vremea aceea nu se împământenise încă această tradiţie atât de familiară pentru iubiorii patinajului artistic din ziua de astăzi. Printre personalităţile prezente la eveniment s-a aflat însă şi Regina Beatrix a Ţărilor de Jos, încoronată cu opt ani în înainte. Din mâinile acesteia, micuţa Beatrice a primit un superb buchet de flori.
„Am fost o răsfăţată! Ştiu că nu puteam nici să mănânc că îmi făceau poze. Peste tot pe unde umblam, jurnaliştii erau după mine. Am dat multe interviuri atunci. Am fost o surpriză. Şi faptul că eram un copil zic eu relaxat şi dezgheţat, căruia nu-i era frică de nimeni şi de nimic a contat. Pentru mine era normal. Să particip la Jocurile Olimpice, pentru o sportivă de valoarea mea, era firesc. Nu conta vârsta. Şi mie mi s-a părut o încununare a muncii mele. Că muncisem de la 5 ani în fiecare zi şi tot ce am făcut a fost să mă antrenez şi să mă antrenez. Nu a fost uşor. Dar, fără muncă enormă cum fac toţi sportivii de înaltă performanţă nu reuşeşti să te duci la un aşa nivel“, ne-a mărturisit Beatrice Huştiu.
În 1968, în programul olimpic al patinajului olimpic se acordau medalii doar în trei dintre cele patru probe din ziua de astăzi, individual - feminin şi masculin, plus perechi, dansurile având doar statut de demonstrativ. „Am poze cu Belousova şi Protopopov (n.r. - campionii olimpici de la perechi), dar şi cu americanca Peggy Fleming (n.r. - campioana de la individual). Am fost pentru ei ca o păpuşă. Mă iubeau şi ţin minte ce frumos se purtau cu mine. Nu puteam lega prietenii, pentru că eu eram prea mică. Ei - trecuţi toţi de 20 de ani şi eu de 11. Ce poţi să vorbeşti cu un copil? Dar făceau poze şi mă felicitau, erau surprinşi de ceea ce pot să fac“.
„Atunci simţeam că zbor“
Vă întrebaţi poate ce simte o copilă de 11 ani, intrată pe gheaţă cu costume cusute cu mari sacrificii şi eforturi de o mamă bolnavă, cu patine a căror lamă era adusă special din Anglia, iar gheata propriu-zisă - confecţionată la Bucureşti, la centrul olimpic, de un cizmar cu adevărat meseriaş, când ia startul în cea mai importantă competiţie a lumii? „N-am avut emoţii. Eu aşa am fost învăţată. Când eram la încălzire, la toate concursurile, în cele şase minute, reuşeam să cad de 2-3 ori, dar când începeam programul voiam să împărtăşesc toată bucuria asta a mea cu publicul. Zâmbeam şi asta era cel mai frumos - să concurez. Atunci simţeam că zbor. Nu am avut niciodată emoţii. Nici măcar la Jocurile Olimpice. După, mai visam uneori că concurez şi că nu sunt punctuală la patinoar. Că s-a oprit autobuzul. Eu cu punctualitatea mea!“, spune râzând Beatrice Huştiu, alunecând cu viteză spre prezent. „Am avut emoţii după aceea, când am antrenat şi concurau elevii. Atunci eram la pământ. Că una e când eşti tu cu forţele tale şi alta este când tu dai tot ce poţi din tine ca antrenor, psiholog şi părinte, dar apoi trebuie să îl laşi pe copil singur pe gheaţă să arate ce poate. Nu mai ai putere, nu mai ştii. Dar atunci, nu, nu am avut emoţii!“
Beatrice Huştiu a mers la Jocurile Olimpice la şase ani după ce se apucase de patinaj. A intrat prima dată pe gheaţă la cinci ani, la şapte avea deja un titlu naţional la categoria sa de vârstă, iar la 11 ani, cu câteva săptămâni înaintea întrecerii de la Grenoble, devenea în premieră campioană a României la senioare, îndeplinind criteriul pentru participarea la Jocuri. „S-a hotărât să mă lase să particip pe ultima sută de metri, mi-au făcut într-o săptămână şi costumul de prezentare, şi aşa am mers. Părinţii au făcut tot posibilul să meargă cu mine, însă doar mama a reuşit. Asta ţin minte, că ea a trebuit să îşi plătească tot pentru a merge cu mine“. Deşi avea doar 11 ani, se antrena şase ore pe zi. „M-am antrenat în România, dar foarte mult şi în străinătate, pe banii părinţilor. Atunci era şi mai greu decât acum. Aici - ce aveam? Un singur patinoar, cel de la Floreasca era descoperit, deci de când se închideau patinoarele am mers în Cehoslovacia“. Parcă mai greu decât să găseşti un patinoar la vremea aceea era doar să pui mâna pe o punguţă cu paiete pentru a decora constumul de concurs. Însă asta nu conta.
Portdrapel la 11 ani. „Oh, eram mică! Era echipa de bob, erau schiorii şi eu“
6 februarie 1968. România nu pusese până atunci în fruntea delegaţiei sale decât bărbaţi. Beatrice Huştiu a rupt orice şablon. „Oh, eram mică! Dacă acum am 1,60 m, atunci poate că aveam sub 1,50 m. Eram singura fată din toată delegaţia, în rest erau numai bărbaţi. Era echipa de bob, erau schiorii şi eu“, spune, râzând, Beatrice Huştiu. Şi adaugă: „A fost frumos atunci. Am purtat steagul un pic, după aceea l-a luat altcineva. Nu poţi să uiţi treburile acestea. Acum am 63 de ani. A fost ceva unic“.
- În total, trei sportive au purtat drapelul României la Jocurile Olimpice de iarnă: Beatrice Huştiu (1968), Mihaela Dascălu (1998) şi Eva Tofalvi (2002 şi 2010). La ediţiile de vară, drapelul le-a fost încrediţat Elisabetei Lipă (2000 şi 2004), Valeriei Motogna-Beşe (2008) şi Cătălinei Ponor (2016).
Ce spune Beatrice Huştiu despre decizia CIO de a permite tărilor să nominalizeze doi sportivi ca purtători de drapel, un băiat şi o fată: „Mi se pare frumoasă, pentru că şi băiatul şi fata au muncit pentru a ajunge la acest nivel. De ce să nu beneficieze amândoi de această onoare? Am fost crescută fără invidie. Asta a făcut parte din educaţia mea. Dacă asta este propunerea, e o chestie drăguţă.“
Ziua în care „Mannix“ a fost întrerupt
Beatrice Huştiu glumeşte că are tot timpul din lume pentru poveşti şi amintiri. Iar Grenoble 1968 este un moment superb. Ziua în care a concurat la Jocurile Olimpice a fost „ziua în care Cristian Ţopescu a pus mâna pe microfon şi a intrat peste un serial foarte popular - <<Mannnix>>. A întrerupt serialul, la Televiziunea Română pentru a transmite exerciţiul meu de la Jocurile Olimpice. Evident, asta mi-au povestit cei de acasă“, spune Beatrice Huştiu. Regretatul jurnalist care a însoţit cu vocea sa şi zecele Nadiei, şi toate marile succese tricolore ale unei epoci în care sportul aducea satisfacţii enorme în ţară a rămas o ancoră pentru Beatrice Huştiu.
Suspină când spune că, odată ce vocea lui Cristian Ţopescu nu a mai acompaniat transmisiunile de patinaj, a fost uitată complet. „El avea darul ăsta, că nu uita pe nimeni, niciun sportiv român“, spune bucureşteanca pentru „Weekend Adevărul“.
Ar mai fi un regret legat de Jocurile Olimpice de la Grenoble. „Nu mai am, din păcate, costumele de atunci, cu atâtea mutări. Trebuia să le păstrez, dar, da… Cred că dacă îmi trăiau părinţii le-aş fi avut. Dar aşa, dacă am avut grijă de mine de una singură, mai face copilul greşeli şi mai pierde câte un lucru. Nici patinele! Uite, aici e prostia copilăriei, dacă pot să spun aşa. Aici este o urmă de regret… Atât. Sunt fericită totuşi că am două albume cu poze, cu telegrame. Am primit din America şi din toată lumea articole şi poze din ziare. Scriau Beatrice Huştiu, Jocurile Olimpice, România. Veniseră jurnalişti să mă fotografieze după concurs în costumul acela naţional cu care patinasem pe <<Ciocârlia>>, m-au fotografiat şi împreună cu mama mea. Iar amintirile acelea nu le voi uita niciodată“.
Jocurile la care n-a mai ajuns
Grenoble a rămas însă unica Olimpiadă a carierei sale, asta deşi a continuat să concureze până la 19 ani. „Trebuia să mă duc la a doua ediţie şi a murit mama. Eu aveam 14 ani. Iar după aceea a murit tata, când aveam 18 ani şi tot aşa. A fost greu. Am ţinut minte ce mi-a spus tata înainte să moară - să te retragi în glorie. Şi aşa am făcut. Am mers la un concurs internaţional în Bulgaria, l-am câştigat şi m-am retras. Mama îmi spusese cândva - este uşor să ajungi pe culmile sportului, dar este foarte greu să te menţii acolo. Şi a avut mare dreptate! Eu am încercat să fac chestia asta. Să mă retrag în glorie, nu să ajung pe nu ştiu ce loc. După aceea am dat la Facultatea de Sport. Cum eu sunt şi perfecţionistă - fiind fecioară! - eram convinsă că nu poţi să faci două lucruri perfecte“, spune Beatrice Huştiu pentru „Weekend Adevărul“.
În ultimii ani de studiu, Beatrice Huştiu a primit un telefon din Timişoara, prin care i se oferea posibilitatea să antreneze. „Culmea, eu nefiind niciodată la Timişoara până atunci! Dar aşa a fost să fie. Acest om, este un om de sport, care a trăit pentru sport şi a ştiut să îmi prezinte toată situaţia, m-a făcut să accept. Şi acolo am rămas! Şi acum, mă simt bănăţeancă, de parcă m-aş şi născut acolo, nu la Bucureşti.“ Stând câteva luni conform repartiţiei, la Deta, Beatrice Huştiu şi-a construit o carieră în antrenorat, de patru ori mai lungă decât cea de sportivă. A ridicat patinajul din Timişoara, formând o familie. Căsătorită cu un român, cadru medical, cu nume german, şi-a găsit împlinirea în familie, mândrindu-se acum cu o fiică şi doi nepoţi. După Revoluţie, tot la Timişoara adoptivă, a devenit cadru universitar. Apoi, a luat drumul Austriei. Şi cu sufletul a fost mereu alături de copii, amintindu-şi mereu de bucuria pe care a patina şi a concura i-o aducea. Aşa a adoptat un puşti talentat, antrenându-l gratis timp de 11 ani şi purtându-l ca pe un membru al familiei la concursurile la care a ajuns.
Cursul vieţii nu a mai purtat-o spre Grenoble, oraşul Jocurilor Olimpice în care a scris istorie pentru România. Însă şi-a promis că va merge acolo pentru a redescoperi locul pe care l-a privit doar puţin, admirativ, prin fereastra camerei de hotel ori aruncând câte o privire în dreapta şi-n stânga în drum spre patinoarul de concurs, pe când avea doar 11 ani şi 159 de zile.
Dragostea pentru patinaj e o nebunie care nu-ţi iese, te naşti cu ea şi mori cu ea Beatrice Huştiu, portdrapel al României la Jocurile Olimpice de la Grenoble
O siriancă pe urmele lui Beatrice Huştiu
Sportul mondial a introdus criterii de vârstă în competiţii pentru a proteja sportivii şi pentru a le asigura cariere mai lungi. Comitetul Olimpic Internaţional nu impune o vârstă minimă pentru participarea la Jocurile Olimpice, însă fiecare sport are propriile norme de acces, ceea ce a făcut ca după Beatrice Huştiu nicio sportivă de 11 ani să nu mai ajungă la competiţia supremă.
Hend Zaza şi-a câştigat însă dreptul de participare la Tokyo 2020, la 11 ani şi două luni, câştigând un turneu de calificare la tenis de masă găzduit de Iordania, la începutul lunii. Născută în 2009, sirianca Zaza, aflată pe locul 155 în lume în momentul în care a intrat în turneul preolimpic, a învins în meciul decisiv cu 4-3 o adversară de 42 de ani (Mariana Sahakian din Liban). La Tokyo 2020, Zaza va avea 11 ani şi 204 zile.
Se încarcă comentariile...
