Riscul unui text despre cineva pe care l-ai venerat şi care tocmai s-a stins e căderea în enkomyon plângăreţ. În bocet subţire. În patetism de doi bani. Poţi fi bănuit de tot felul de lucruri: pană de subiecte, fructificarea unui eveniment funest, parazitism nedemn etc. Există specialişti ai necrologului care livrează, cu subiect şi predicat, o imagine mitologizată a defunctului, fie el cântăreţ de muzică populară, ministru sau antrenor de fotbal. Reţeta e simplă: păcatele se şterg, virtuţile suferă o dilatare masivă, petele de pe obraz dispar, iar despre cele de pe conştiinţă nu se suflă o vorbă. România geme de canalii înnobilate post-mortem, de mediocri cosmetizaţi cu dibăcie şi făcuţi să pară geniali, de guşteri avansaţi la rangul de dragon.

De data asta, lucrurile stau cu totul altfel. Am auzit de Alexandru Pesamosca înainte să-l văd. L-am descoperit pe o listă electorală alături de Ascanio Damian, cândva la începutul anilor nouăzeci, şi m-a impresionat sonoritatea aristocratică a celor două nume. După câţiva ani, am deschis uşa cabinetului Pesamosca. Nu eram politician sau vedetă (nici n-ar fi contat, după cum aveam să pricep în scurt timp), nu aveam nimic din poleiala VIP-ului sau din aplombul lui monden. Eram un om care ducea de mână un copil la ananghie. Atât. Alexandru Pesamosca s-a uitat la copil, l-a ciufulit uşor şi i-a spus: „O să te facem vultur". Cuvintele profesorului m-au bucurat atunci şi m-au pus pe gânduri ceva mai târziu, când m-am întrebat de ce folosise pluralul. „S-o fi gândit şi la anestezist", mi-am spus, cu o deplină stupizenie. Pe urmă am înţeles. Alexandru Pesamosca ştia de mult cui îşi datora harul. O ştia atât de bine, încât aluzia divină devenise ceva obişnuit în actul vindecării. Medicul priceput propunea, pe când, deasupra lui, altcineva dispunea.

N-am idee dacă micuţul lecuit atunci îşi dă seama astăzi că a intrat pe mâinile cuiva pe care mulţi îl plasaseră în anticamera sfinţeniei. Ştiu însă că avem obiceiul elogiului postum, al recunoaşterii tardive. Mă consolez cu amintirea a două interviuri (unul chiar în „Adevărul") în care am vorbit despre Alexandru Pesamosca şi despre felul cum anvergura lui a fost obturată, ani în şir, de bipezii cacofonici ai tranziţiei. Am făcut-o pe vremea când profesorul trăia şi continua să muncească, în ciuda obstrucţiilor inventate de un sistem precar şi de un ministru obtuz. Pe când îi erau vârâte pe sub uşă somaţii de părăsire a incintei, sâcâit de propriile boli şi dureri, Alexandru Pesamosca examina meticulos, după ce decenii la rând operase aschimodii cu tumori pe esofag, fete cu buză de iepure sau gâgâlici cu membre de păianjen, retrăgându-se din zgomotul unei lumi mereu prea grăbite şi nervoase. De fapt, Alexandru Pesamosca a trăit mereu în euforia vindecării, tapetându-şi cămăruţa cu zâmbete de copii. Şi l-a păstrat permanent în gând pe Hipocrat, într-un timp când, dacă vrei să răzbeşti, trebuie să turui pe de rost jurământul lui Ipocrit.

Viaţa lui Alexandru Pesamosca a avut lumini şi umbre, suişuri şi coborâşuri, picanterii şi cumpene. E firesc, câtă vreme Alexandru Pesamosca a fost om, nu abur. Şi oricum, de multe ori adevărul e mai interesant decât mitul crescut în jurul lui. În urma lui Alexandru Pesamosca, doctor fără de arginţi, rămâne ceva mai aproape de basm decât de realitate, fiindcă e greu să mai găseşti astăzi oameni cu o asemenea împătimire. Rămân câteva zeci de mii de oameni cu viaţă nouă după întâlnirea cu acest dregător de oase şi destine. Rămâne o lecţie de demnitate, competenţă şi pasiune. Rămâne un spital ridicat de la prima cărămidă. Rămân, deasupra tuturor, atâţia şi-atâţia vulturi care îşi întind aripile după ce s-au temut o vreme că n-o să-i rabde pământul. Rămâne mângâierea lui Dumnezeu.