„Cu banii aruncaţi pe hotel şi masă, aş fi putut face trei terenuri cu studenţii!“ – se pare că mă revoltam eu de fiecare dată. Eram însă convinşi că lucrurile se vor aranja şi va fi tot mai bine şi mai eficient. Făcînd bilanţul, am constatat că a devenit tot mai prost şi mai ineficient, şi că despre sărăcia lumii nu se poate vorbi decît tot în hoteluri de cinci stele. Doar că, precum în Les notaires a lui Brel, acum noi sîntem cei care iniţiem şi gestionăm tot mai multe astfel de proiecte, cu tot mai mulţi bani şi din care ne întrebăm, la sfîrşit, ce s-a ales; şi unde e toată cunoaşterea pe care, cu chiu, cu vai, am generat-o?
 
„Cum am ajuns aici?“ s-a întrebat la un moment dat amicul meu, cu o perplexitate pur profesională, fără urmă de patos sau de depresie cu iz de masochism, atît de la modă în ultima vreme. Tranziţia a trecut pe lîngă noi (sau noi am trecut prin tranziţie ca gîsca prin apă), fără să ne dăm seama de ce se petrece cu noi, cum devenim alţii, dar nu cei care visam să fim. Ne-am delimitat de comunism, ne-am apropiat de Occident, ne-am raportat la interbelic şi am criticat, bineînţeles, puterea, pentru că nu s-a delimitat suficient de comunism, pentru că nu s-a apropiat suficient de Occident şi nu e ca pe vremea dintre cele două războaie. Am fost astfel mereu cu gîndul în altă parte decît unde ne aflam, obsedaţi de ceea ce am ratat, dar ratînd să vedem ceea ce ni s-a întîmplat. Şi mai trist, asta ni s-a întîmplat nouă, specialişti, totuşi, în ştiinţe sociale, care deconstruim cu grijă toate mistificările care ne ies în cale şi dezvăluim mecanisme şi procese ascunse, dar am uitat să ne întrebăm cum şi de ce sîntem parte naivă a lor. Dacă vrem să ştim cine sîntem şi ce facem, trebuie să ne consultăm agenda; dar nu mai avem timp să ne întrebăm ce se ascunde în spatele ei. Am trăit în tranziţie ca să devenim obiect de studiu pentru generaţia viitoare, aşa cum comunismul a devenit o preocupare mai degrabă a tinerilor de astăzi...
Astfel s-a născut o întrebare mai îngrijorătoare: cum am ajuns, prin alegeri libere şi raţionale, să ne îngrădim tot mai mult într-o viaţă pe care, de fapt, nu ne-o doream?  
 
Căci nu ne doream să trecem de la cercetare la administrarea ei şi să alergăm, liber şi raţional, după tot mai multe constrîngeri. Şi nu visam să învăţăm o altă limbă de lemn. Mai mult, pe cea veche, a comunismului, ajunsesem să o ştim cu toţii; pentru posdrugheza sau bruxeloaza actuale trebuie să plătim traducători specializaţi, care ne explică, apoi, că fără ei sîntem morţi.
 
 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.