Dar presupunând că ar mai fi, judecata europeană lucidă ar putea remarca cu colţul ochiului minţii următoarea ciudăţenie aproape-karmică: în vreme ce unul dintre popoarele aşezate cel mai recent la masa Europei preia conducerea acesteia, altul, mai vechi, o părăseşte. Ştim care sunt cele două, nu există taine aici, tot aşa cum conştiinţa obişnuită cu ironia subtilă a sorţii din tragediile greceşti mai ştie următorul lucru: la ceas de restrişte, când civilizaţia e obosită şi perspectivele întunecate, nu rachetele nucleare vor devasta construcţia noului Babel şi nici migraţia, ci arma cea mai recentă de distrugere în masă: prostia dărâmătoare a guvernului Dăncilă.

Să nu râdem însă prea tare de sărăcia intelectului semenilor noştri, pentru că de ea, ştim bine, suntem vinovaţi şi noi. Nu e clar cum cum, dar aşa spune o vorbă, drept pentru care cel mai bine-ar fi să ne punem cu toţii ţărână-n cap pentru că o bandă de tâlhari din Teleorman au acaparat instituţiile de la Bucureşti. Apoi să luăm asupra noastră, vor adăuga şi corifeii iertării creştineşti greşit înţelese, păcatele acestora şi, împreună, ba la o adică numai noi, să facem puşăcrie în locul hoţilor care n-au avut absolut niciun fel de scrupule să fure milioane şi milioane de euro. Pentru că, de ce să n-o spunem clar şi apăsat: aşa e când eşti prost. Crezi că totul se relativizează şi în acest proces hoţia se împarte în mod egal la tot poporul. Ba chiar, vor pune la final un măiastru punct pe i apologeţii căderii niciodată săvârşite a lumii occidentale, prostia acestui cabinet nu este nimic mai mult decât semnul căderii lumii întregi, al nivelului general care scade şi tot scade de la Platon şi, mai recent, chiar Gheorghe Hagi.

Şi mai ciudat este însă că nimic din semnele timpului ori din mersul istoriei nu anunţau acest lucru, motiv pentru care deducem că istoria, totuşi, nu se repetă. Altfel probabil că vechii tacticieni ai asaltului Troiei ar fi pus doar imbecili şi nu războinici virtuoşi în, iată palida – prin comparaţie cu vremurile actuale – construcţie de lemn pe care au împins-o aheii în cetatea asediată. Straşnică mulţumire trebuie să fie pentru duşmanii bătrâne Europe să vadă cum germenii lipsei de educaţie sădiţi în vremea comunismului ajung, iată, să înfăptuiască prăbuşirea finală a castelului din cărţi de joc, culmea, cu minimum de investiţii. Iar la final, când toată această punere în scenă măiastră se va fi încheiat, ea, eroina exodului creierelor-lipsă de la est şi zeiţă a Incompetenţei, să declame triumfătoare peste ruinele leagănului civilizaţiei moderne: „He-he. Am venit, am văzut, am înVidele“.