Indignarea, însă, spune singură ceea ce mintea refuză să accepte: „Eu sunt cel care a închis ochii, eu sunt principalul vinovat.“ Dacă veţi urmări evoluţia politică a ţării noastre, veţi vedea că noi, publicul, noi, caracuda, suntem întotdeauna perdanţii. Noi, care am mirosit parfum de libertate cu nuanţe de adevăr, am ieşit în stradă, am votat, am protestat – despre noi s-a spus pe rând, din toate taberele, fără excepţie: „vânduţi, mahala ineptă, bolşevici, slugile lui Soros, oamenii Moscovei, complotişti, băsişti, pontişti“ ş.a.m.d. M-am obişnuit de pe vremea Împşcatului cu acest tratament discriminator. Ce e ciudat e că acuzatorii vâslesc întotdeauna în barca puterii, în ciuda faptului că sunt ori vajnici conservatori, ori semeţi progresişti. Tot ce era sfânt ieri devine demonic azi şi, fireşte, când se predă puterea, din nou divin.

Dar nu despre păţaniile subsemnatului vreau să vă vorbesc, ci despre felul cum priveşte şi înghite publicul jocul/teatrul politic. Când a prins drag de un politician, românul cu frica lui Dumnezeu suferă o transformare fatală. Tot ce-i bun, curat, nobil, cinstit, demn, admirabil s-a pogorât pe capul alesului. Fiecare vorbă a neisprăvitului e izvor de înţelepciune, fiecare tăcere, pisc al cugetării. Soarele răsare după ceasul deşteptător al idolului. Dar staţi să vedeţi când se aprinde fitilul duşmăniei! Orice adversar e cel mai jegos, mai naşparliu şi incompetent individ din Univers. În fiinţa lui s-au amestecat târâişul şarpelui, duhoarea dihorului şi sângele coclit al vampirului. Dacă nefericitul are proasta inspiraţie să zică „unu şi cu unu fac doi“, e terminat. Minte, spune banalităţi, are gânduri necurate. Orice ar fi gândit, din ziua următoare, felul de a cugeta al cetăţeanului se schimbă cu 180 de grade. Lucrurile evoluează atât de rapid, că, atunci când se află în faţa unei informaţii, se interesează cui îi aparţine. Nu contează ce anume conţine informaţia sau părerea. Dacă e a lui X, e genială, dacă e a lui Y, e o prostie.

Acest proces adoptare a gândiri gata mestecate nu e nou. Comuniştii francezi, care îi întâmpinaseră pe germani ca pe nişte eliberatori, au schimbat foaia imediat ce idolul de la Moscova, Stalin, s-a certat de moarte cu amicul Hitler. Respectând proporţiile şi făcând haz de necaz, nu s-a întâmplat cam la fel când PDL s-a înfrăţit cu UNPR, sau PNL cu PSD? Şi viceversa, dracu’ să-i pieptene. În timp ce foştii inamici politici se îmbrăţişează, spectatorii îşi înghit mucii, îşi oblojesc rănile ideologice şi salută cu un entuziasm delirant noile piruete ale favoriţilor.

E cineva vinovat în această şmecherie? Dacă la politician nu avem pretenţii, dacă la clienţii politici nici atât, ar fi cazul ca noi, păcălicii, să băgăm la cap că ne încălcăm până şi ultimele principii şi că ne păgubim singuri. Nu mai trebuie „să punem botul“, nimeni nu ne obligă să fim ţucălari, să prestăm gratis, să stingem prietenii de o viaţă. Dacă nici după 25 de ani de zbucium, care ne-au adus (pe cei mai mulţi) exact de unde am plecat, nu e clar cum e cu politica, ideologia şi promisiunile, atunci putem să ne întoarcem către chelner şi să zicem apăsat, să audă naţia: „Băiete, încă un rând!“