Serbări şi sărbători

Serbările de sfârşit de an şcolar, la clasele mici şi la clasa terminală, au tradiţie în toate ţările.

La sat, pe vremuri, copiii se îmbrăcau cu această ocazie în costum naţional. Tradiţia cu pricina pare a se fi născut la sat. Păstrez o fotografie cu tatăl meu în costum naţional de când avea şapte sau opt ani. Bunica mea paternă îmi lucrase şi mie unul, în alb-negru, cum se poartă la Săliştea Sibiului, pe care îmi amintesc a-l fi îmbrăcat o singură dată, la o serbare şcolară, nu mai ştiu în ce an, după care, spre ciuda mea, am constat că mi-a rămas mic. În timpul comunismului, nici serbările, nici costumul naţional n-au mai fost, decenii la rând, de rigoare. Când, student fiind, am citit prima oară romanul lui Marin Preda „Moromeţii", scena cu Niculae, bolnav de friguri şi incapabil să spună până la capăt poezia, la serbarea de sfârşit de an, mi-a retrezit în minte obiceiul uitat din copilărie. Obicei reluat ulterior, dar fără farmecul dinainte. Comunismul a reuşit să denatureze o tradiţie frumoasă şi vie timp de un secol şi mai bine. Serbările fuseseră dintotdeauna sărbători. Desfacerea acestei legături de sânge a fost rezultatul confiscării de către regim a sărbătorii înseşi, transformată dintr-un ritual firesc şi cu bucurie împărtăşit de obşte, într-o obligaţie oficială şi fără trecut. Interzise, sărbătorile religioase au lăsat locul celor prin care regimul încerca să se legitimeze. Decenii la rând, Crăciunul şi Paştele au fost sărbătorite aproape clandestin, în vreme ce 7 Noiembrie, 23 August şi celelalte aniversări strângeau zeci de mii de oameni, care mărşăluiau prin faţa tribunei oficiale, fluturând steaguri şi pancarte cu portretele celor care îi salutau tovărăşeşte din tribună. Cu timpul, s-au împregnat de acelaşi aer fals şi serbările, inclusiv cele şcolare, devenind nişte festivităţi goale de sens şi organizate fără convingere. Cine nu-şi aminteşte de colindatul perechii dictatoriale cu ocazia revelionului, nu pe versurile popular-religioase ale tradiţiei, ci pe acelea fabricate ad-hoc de poeţi fără talent şi fără caracter?

 Dincolo de aniversările oficiale propriu-zise, existau sărbătorile legate de viaţa personală a oamenilor, trăite dintotdeauna în familie, cu decenţă şi respect pentru viaţa privată. Regimul nu le-a putut împiedica, dar le-a scos, într-un fel, în public şi le-a prefăcut în nişte petreceri indecente şi dezmăţate. Pe fondul penuriei materiale şi al frustrărilor de tot felul, nunta şi botezul cu dar au devenit, nu numai nişte spectacole rentabile şi vulgare pe scena restaurantelor, dar şi ocazia unei defulări colective şi individuale. Liderii comunişti se defulau în vile şi în cabane din reţeaua de protocol a P.C.R. Cetăţenii obişnuiţi profitau de nunţi, de botezuri, de aniversări şi de tot ce se nimerea ca să se defuleze şi ei. Petrecerile, beţiile şi orgiile au fost adevăratele noastre  sărbători în timpul regimului trecut. Dintr-un ritual sacru, sărbătoarea a devenit un ritual grotesc. Această profanare nu putea să nu lase urme. Cine crede că ne-am recuperat după1989 sărbătorile se înşeală. Am recuperat doar nişte forme goale. Nu sunt sigur că le vom umple curând şi nici cu ce conţinut nu ştiu.