Preşedintele şi poetul comunist

În avion spre America Latină, la o tacla cu jurnaliştii, preşedintele Traian Băsescu a spus două-trei fraze despre poetul Pablo Neruda. Evident, din asta s-a făcut o ştire – aproape singura... – despre călătoria transatlantică a preşedintelui: cică are “o nouă pasiune literară”.

Apoi s-au pornit, desigur, comentariile pe site-urile şi pe forumurile patriei: cum adică, îi place un poet comunist? Am luat la rând comentariile: cele mai multe se opreau la acest nivel, insinuând un “ce” nelalocul lui în faptul că preşedintelui nostru îi place un poet comunist. Pe un blog, după câteva zeci de replici scurte de genul “Neruda a fost comunist”, “şi ce dacă?”, un cetăţean care încerca să argumenteze că, totuşi, e un mare poet, era trimis la plimbare. Între timp, site-urile şi-au încasat numărul de click-uri necesar (căci orice ştire cu Băsescu “scoate” click-uri, mai ales dacă e dintr-asta cu ceva piper...), iar comentatorii s-au îndreptat spre alte subiecte.

Dar văd în acest tip de reacţie două anomalii. Prima este iuţeala etichetării. De fapt, ştirea nu spune nimic despre Traian Băsescu (deşi, ca simplu cetăţean, mi-ar plăcea să avem un preşedinte cultivat şi iubitor de literatură – deh, n-a fost să fie!). Nu spune nimic nici despre Neruda. Dar spune multe despre obiceiul dâmboviţean de a o lua pe arătură din te miri ce şi mai nimic. Dacă preşedintele a citit din Pablo Neruda în drum spre Chile şi a vrut să-i viziteze casa memorială, e foarte bine. Şi apoi, aşa cere protocolul. Dar dacă – de exemplu – un preşedinte socialist francez ar veni în România şi l-ar citi în avion pe Eminescu, iar apoi s-ar duce la mormântul lui de la Bellu, ar sări presa franceză cu titlul “Preşedintelui Franţei îi place un poet conservator şi xenofob”? Evident, nu.

Sigur că Neruda a fost comunist, dar în contextul Americii Latine din vremea lui a fi comunist nu însemna acelaşi lucru cu a fi comunist în România lui Ceauşescu. Una e să fii poet comunist, precum Pablo Neruda (şi alţii), într-un regim sud-american din anii ’50-’60 ai secolului trecut, alta e să fii poet comunist, precum Adrian Păunescu, într-o ţară a “socialismului multilateral dezvoltat”. Foarte mulţi dintre marii scriitori şi artişti sud-americani din a doua jumătate a secolului trecut au fost comunişti. E de discutat de ce şi cum, pe alte meleaguri încă au loc dezbateri pe tema asta. Aşa cum se discută încă intens despre simpatiile politice de extremă dreapta ale unor mari intelectuali europeni ai secolului XX. La noi, după ce că n-am reuşit să dezbatem substanţial nici trecutul comunist, nici cel legionar, etichetarea simplă a prins foarte repede şi stă înfiptă fără putinţă de nuanţare în multe creiere.

A doua anomalie e felul în care foarte multe lucruri de pe lume au ajuns să fie privite în funcţie de caftul politic naţional şi de figurile trecătoare ale prezentului. Bietul Pablo Neruda n-a mai fost subiect de ştire în România de cine ştie când. Acum, a ajuns să se “vorbească” despre el datorită lui Traian Băsescu. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns. Căci, absenţi din dezbaterea europeană a temelor importante pentru viaţa noastră, tratând provincial şi superficial subiectele externe (chiar şi atunci când au consecinţe asupra României), foarte mulţi dintre concetăţenii noştri (“ajutaţi” de bombardamentele mediatice) nu mai ştiu să privească dincolo de vârful propriilor pantofi, dau mii de click-uri când văd în titlu un “Băsescu”, un “Antonescu” ori un “Ponta” şi ajung să-şi vadă viaţa doar în funcţie de asemenea etichete cu faţă umană. Le-ar prinde bine o lectură din Pablo Neruda (înainte de a-i face “dosarul de cadre”): Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare (Editura Vellant, 2011). Nu e nimic comunist în cartea asta. Şi e mult mai mult decât toate ştirile româneşti la un loc.

PS: O mostră din Pablo Neruda: Poema 15 (din cartea amintită mai sus), cu Mercedes Sosa