Momentul 1. Poştaşul e (sau a fost) unul din cele mai statornice personaje ale României. Ba chiar ale lumii. Cine n-a citit „Poştaşul“ (Brin sau Neruda, cum vreţi) sau „Vânzarea cu strigare a lotului 49“ (Pynchon) e mai sărac. Poşta e (sau a fost) una din instituţiile grele. Iată, însă, că Poşta Română e la ananghie. Salariaţii au ieşit în stradă. Sunt ameninţaţi cu concedieri şi reduceri salariale. Şi aşa, salariul lor mediu, s-o recunoaştem, nu poate asigura minimul necesar pentru existenţa zilnică. În acelaşi timp, şefii lor au salarii de 10-15 ori mai mari şi… Şi înţelegeţi dvs. Protestul are două componente: pedepsirea şefilor şi asigurarea unui loc de muncă. Pare de neconceput prăbuşirea unei instituţii tradiţionale, dar aşa e. Unii vor spune că managementul (politic) e capul răutăţilor. Alţii, că statul vrea să vândă ieftin, pe ochi frumoşi. Însă eu constat că, faţă de acum zece ani, poştaşul îmi sună la uşă mult, mult mai rar. Nu mai primesc scrisori, ci înştiinţări de plată de la curent, cablu, bănci şi fisc. Le primesc cu neplăcere. Mama mea nu mai aşteaptă poştaşul să-i aducă pensia. Îi „intră“ pe card. O imensă zonă de activitate a dispărut peste noapte. Dacă suntem cinstiţi, recunoaştem că obiectul de activitate al instituţiei s-a evaporat peste noapte.

Momentul 2. Presa scrisă se prăbuşeşte vertiginos, cel puţin la noi în ţară. Redacţiile se închid, meseria de jurnalist, veche de sute de ani, dispare văzând cu ochii. Vânzătorii de ziare trag mâţa de coadă. Tehnoredactorii desenează pungi, ambalaje şi cataloage de magazine. Reporterii visează fantome. Oamenii se reprofilează, dacă nu cumva, resemnaţi, intră în şomaj, mucegăind în aşteptarea unei minuni, sau a unei moşteniri de la o iluzorie mătuşă din America. Rolul social al presei, câinele de pază al democraţiei, a devenit o iluzie, un moft, o boală ruşinoasă. A fi ziarist e deja o ocupaţie excentrică. Rolul presei e luat cu asalt de hoarde de blogări. Însă, ciudat, ce afirmă unul infirmă altul, iar când e să cauţi o informaţie credibilă pe net, într-o chestiune spinoasă, ai toate şansele să nimereşti informaţii dubioase, din cauza mecanismelor de promovare virtuale. Nimeni şi nimic nu-ţi garantează ceea ce citeşti. E corect, e verificat? Îmi spunea un prieten că nu se poate împotrivi în niciun fel calomniilor care apar despre el pe Wikipedia. În zadar se revoltă, nu are cu cine se bate. Spaţiul virtual e un ascunziş ideal pentru manipulare. Cred că politicienii îşi freacă mâinile. Nici în visele lor cele mai frumoase nu se putea potrivi mai bine. Dispariţia credibilităţii şi amestecarea adevărului cu minciuna par atât de bine proporţionate, încât viaţa, onoarea şi afacerile lor sunt puse la adăpost.

Momentul 3. „Adevărul“ relatează despre dispariţia unei limbi, „gumuţeasca“, argoul sticlarilor. Geamgiii tradiţionali dispar treptat, înlocuiţi de termopanele care nu necesită un limbaj special, ci standarde internaţionale. La fel, zeci, dacă nu sute de mici meserii îngroapă în uitare bresle şi obiceiuri. Nu mai există obiectul muncii, pentru că publicul nu mai cere. Asta e tot. Vor rămâne legendele.

Spun asta cu tristeţe, nu cu resemnare. Şi dinozaurii au dispărut, iar în lume, zilnic, se sting câteva specii. Devin, dacă devin, fosile, amintiri ale evoluţiei. Mă consolez, ca Mark Twain, că nici Europa nu se simte mai bine.