Pentru prima oară în mulţi ani simt furie. Mă întorc în Piaţă. Nu scandez înjurături, deşi mulţi din jurul meu o fac. Mai îmi iau o porţie de gaz. Nu mai e la fel de şocant ca prima dată şi, cumva, îmi amintesc că am mai simţit asta odată. Am chef să îmi amintesc de ceva plăcut.
 
Sunt la Geta. M-a pus zgripţuroaica să vopsesc gardul şi vopseaua îmi irită ochii. Am 11 ani, e vară şi vreau să mă duc la Timiş să fac baie. 
 
La Geta se mănâncă incomparabil mai bine decât acasă. Geta face bişniţă cu produse de la sârbi, vinde cacao îndoită cu făină, gumă de mestecat, cremă de ciocolată, dar şi rumeguş de la fabrica de lemn. Ghiceşte cel puţin două ore pe seară, creşte porci, găini, nutrii şi munceşte cu normă întreagă. La fel ca mama, are o energie înfricoşătoare şi are convingerea, asemenea mamei, că nimic nu te poate opri dacă chiar vrei ceva. Geta vrea să aibă bani şi să mănânce bine. Are mult mai mulţi bani decât mama şi, în plus, îl are pe Karol.
 
Karol, soţul Getei, şi-a ratat cariera de bucătar. Face nişte prăjituri dumnezeieşti. Cum Dumnezeul lui e neamţ, prăjiturile sunt făcute serios şi se mănâncă organizat. A făcut un tort cu nucă pentru care l-aş vinde pe alcoolicul de taică-miu.
 
Aşa că trebuie să vopsesc gardul. Peste drum, Nelly şi Seby, cele două fete ale unui cuplu format dintr-o unguroaică şi un sas, se joacă cu Simona şi Mirela, şi ele amestecături de moldovean cu sas. Pe Sebi, singurul arian cu adevărat venind dintr-o familie mândră de romi argintari, îl urăsc cu spume, căci nu numai că poate să înjure în toate limbile de pe stradă, dar e şi frumuşel foc şi, prin urmare, reprezintă o competiţie serioasă la gagicile din jur. În plus, ştie să prindă porumbei la oală şi are şi o praştie şmecheră cu cauciuc de lapte.
 
Vară-mea Karina munceşte prin grădină, pe ea o chinuie Geta şi mai tare, că doar o are ca standard feminin pe maică-mea.  Standardele masculine din familie sunt catastrofale, aşa că aşteptările de la mine sunt să nu fiu alcoolic sau sonat.
 
Sebi râde de mine că vopsesc gardul. Îl vrăjesc rapid că e o superchestie să vopseşti şi că e superdistractiv. Are calităţile intelectuale necesare să devină un membru de vază al familiei, aşa că vine şi mă ajută la vopsit. Vine şi Mirela. Facem rost de la Nelly de câteva pensule şi de câteva cutii goale de conserve. 
 
Vopsim toată dimineaţa, dar terminăm gardul.
 
Vacanţele mele de la Balta Sărată erau oazele de fericire în timpul lui Ceauşescu. Ascultam la greu Europa Liberă şi nu mă simţeam deloc ciudat aşa cum mă simţeam în Craiova, mai ales la sfârşitul verii, când eram un pic prea negru până şi pentru cei care mă plăceau.
 
Habar nu am dacă relaţiile părinţilor erau la fel de bune ca cele ale copiilor, dar Caransebeşul, pentru mine, era un loc minunat prin normalitatea lui.
 
Mă uit în jur. Avem ochii roşii, tuşim, dar cumva reuşim să ne zâmbim unii celorlalţi.  Bubuie grenadele de gaz aruncate stupid de jandarmi. Se aruncă la fel de absurd cu sticle de apă în jandarmi. 
 
Creşte din nou furia colectivă. Tot nu vreau să strig înjurături. Nu aş vrea să fiu aici. Aş vrea să fiu la mare sau la Timiş. 
 
Trăim permanent intr-o stare de 1 Aprilie în ultimele 18 -19 luni. Pare din ce în ce mai mult că suntem în societatea perfectă pentru Daea, Vanghelie şi Dăncilă, într-o prostocraţie. PSD-ALDE a involuat de la un sistem cleptocrat, dar cumva elegant, de tip Năstase la unul bazat pe tâmpenie, nepotism şi slugărnicie. Un guvern inept susţinut de o retorică agresivă şi lipsită de bun-simţ. Un guvern reprezentat de Dăncilă, Andruşcă, Olguţa şi Carmen Dan şi promovat de Dragnea, Nicolicea şi Codrin Ştefănescu.
 
Am devenit o ţară în care normalitatea înseamnă proteste, mârlănie şi oportunism. Sunt plin de dubii, tot un pic cam negru pentru majoritate şi, clar, cam tolomac.
 
Şi mi se face dor de Caransebeş, de tort cu nucă şi de inocenţă.