O nouă criză la orizont

Austeritatea este ca un calmant administrat unui bolnav: îi alină durerile, dar nu-l vindecă!

Vechiul proverb românesc potrivit căruia „când trei îţi spun că eşti beat trebuie să te duci la culcare" mi se pare cum nu se poate mai potrivit pentru a începe o discuţie despre criză. Şi asta pentru că, în ciuda numeroaselor avertismente că nu e momentul să răsuflăm uşuraţi, cei mai mulţi dintre noi tind să se îmbete cu apă rece. Nu suntem obişnuiţi să ascultăm pe cineva care ne avertizează că, după o scurtă acalmie, urmează de fapt un nou vârf al recesiunii, adică o nouă depresiune a producţiei şi consumului. E un fenomen firesc, pe care-l putem explica simplu: odată învăţat cu binele, omul se obişnuieşte mai greu cu răul.

Nu trei, ci patru voci respectate de peste Ocean au atras atenţia, recent, asupra norilor negri care se întrezăresc la orizontul economic al următorilor ani. Joseph Stiglitz şi Paul Krugman, doi profesori americani, ambii laureaţi ai Premiului Nobel, analistul Nouriel Roubini, poreclit „Doctor Apocalipsă" după ce a prezis căderea din 2008, şi, nu în ultimul rând, legendarul investitor George Soros au ajuns la aceeaşi concluzie. Criza nu s-a încheiat, o reizbucnire fiind nu doar posibilă, ci şi foarte probabilă.

La întrebarea de ce, răspunsul celui din urmă este cu atât mai tăios cu cât vine de la un reprezentant al mediului de afaceri. „Politicienii nu au încercat cu adevărat să rezolve problema, ci, până acum, au încercat numai să tragă de timp", afirma Soros, în august, pentru revista germană „Der Spiegel". Chiar aşa, ce au făcut aleşii noştri (nu doar ei, ci şi ai europenilor sau ai americanilor) pentru a împiedica reeditarea crahului din 2008?

Nefiind un „specialist" (termen atât de uzat în vocabularul mioritic încât a ajuns să fie considerat peiorativ) nu pot decât să remarc o dorinţă comună a guvernelor din te miri ce colţ al lumii de a impune măsuri de austeritate cu scopul declarat de a limita pierderile. Din păcate, politica de tip „strângeţi cureaua" nu relansează economia, pentru că nu măreşte investiţiile. Din câte înţeleg, citind opiniile celor patru „profeţi ai crizei", austeritatea este ca un calmant administrat unui bolnav: îi alină durerile, dar nu-l vindecă!

Pe de altă parte, câţi dintre contribuabilii ţărilor afectate, de la Grecia până la România, credeţi că sunt dispuşi să renunţe la câştigurile actuale şi să trăiască pe mai puţini bani? E suficient să deschidem televizorul ca să aflăm că nici grecii şi, la altă scară, nici românii nu sunt animaţi de vreo empatie faţă de liderii din Atena sau de la Bucureşti care le cer să-şi subţieze cheltuielile. Chiar dacă li se arată, cu cifre, că n-o mai pot duce pe datorie.

Motivul ţine însă şi de neîncrederea generalizată a cetăţenilor faţă de cei care-i reprezintă. De orice culoare ar fi ei. În ochii opiniei publice, sunt la fel de vinovaţi cu toţii pentru dezastrul în care am intrat şi din care nu vom vedea prea curând „luminiţa de la capătul tunelului". Mai gravă decât criza, în situaţia de faţă, este apariţia curentului antisistem, a mişcărilor anarhice a căror unică ideologie constă în a nega însăşi esenţa democraţiei şi a economiei libere.