INTERVIU Cătălin Cîrstoveanu, medic neonatolog: „Duceam în străinătate cam 40 de copii pe an, dar în 2020 am dus doar vreo 15“

INTERVIU Cătălin Cîrstoveanu, medic neonatolog: „Duceam în străinătate cam 40 de copii pe
an, dar în 2020 am dus doar vreo 15“

Neonatologul Cătălin Cîrstoveanu transportă anual în străinătate nou-născuţii care nu pot fi trataţi în România Sursă foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Cătălin Cîrstoveanu, şeful secţiei de Terapie Intensivă Neonatală de la Spitalul pentru Copii „Marie Curie“ din Bucureşti, a ajutat mii de nou-născuţi să supravieţuiască. Până acum, cu aproape 400 dintre ei a zburat în străinătate, pentru că doar acolo aveau acces la tratamente salvatoare. Însă datorită colaborărilor internaţionale şi donatorilor, Cîrstoveanu a reuşit să dezvolte secţia pe care o conduce de 12 ani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cătălin Cîrstoveanu (53 de ani) lucrează la Spitalul pentru Copii „Marie Curie“ din Capitală de 20 de ani, iar marea lui dorinţă încă de la începutul carierei a fost să le ofere nou-născuţilor de la Terapie Intensivă condiţii ca în Statele Unite. Încet, încet şi-a îndeplinit visul, dar asta nu înseamnă că s-au rezolvat toate problemele. Cele 27 de paturi de reanimare sunt insuficiente pentru toţi bebeluşii care au nevoie urgent de internare. Astăzi, 24 de copii se află pe lista de aşteptare. Şansele lor de supravieţuire vor rămâne scăzute până nu va fi extinsă secţia de terapie intensivă, care se modernizează şi se dezvoltă mulţumită donatorilor şi sponsorilor. Cei care doresc să contribuie cu 2 euro lunar pot trimite un SMS la 8844 cu textul „BINE“. În ultimul an, au murit 30 de nou-născuţi de pe listele de aşteptare, spune Cîrstoveanu, mai ales că transportul la clinici din străinătate a fost complicat din pricina pandemiei. După ce Nelu Tătaru a aflat din presă, în toamnă, câţi copii au decedat, a trimis la spital Corpul de Control al Ministerului Sănătăţii. Deocamdată, asta a fost singura măsură pe care a luat-o. Teama lui Cîrstoveanu este că situaţia celor mici s-ar putea înrăutăţi, în condiţiile în care COVID-19 absoarbe o mare parte din resursele pentru sănătate. În România se nasc anual aproximativ 1.000 de copii cu malformaţii cardiace, iar secţia de la „Marie Curie“ este printre puţinele din ţară unde sunt trataţi. Aici, neonatologul Cătălin Cîrstoveanu şi-a găsit locul şi nu regretă că a renunţat la profesia de inginer, pe care o prefera în adolescenţă.
 

„Weekend Adevărul“: În octombrie aţi declarat că, în ultimul an, au murit 30 de nou-născuţi aflaţi pe lista de aşteptare a secţiei de Terapie Intensivă Neonatală (TINN) de la Spitalul „Marie Curie“, din lipsa resurselor pentru tratarea lor. Ce nevoi are acum această secţie pe care o conduceţi? 
Cătălin Cîrstoveanu: Este vorba despre resursele pe care le folosim în fiecare zi, de exemplu, consumabile medicale, dar şi despre spaţiul limitat pe care îl avem la dispoziţie. Asta ne-a afectat întotdeauna, dar în pandemie ne afectează şi mai mult. Recent, am dus un copil din România în Italia pentru că aici nu există suficiente resurse pentru el. Am reuşit să ajungem acolo datorită unei asociaţii care ne-a plătit un avion ca să-l transportăm. Rutina de dinainte de pandemie, şi anume plecatul lor în afară, s-a schimbat, iar aceşti copii nu mai pot călători. Pe listele de aşteptare vor fi mereu copii care decedează. Totuşi, sper că, dacă vom dezvolta noi proiecte şi vom aduce în ţară cel puţin o sută de paturi pentru nou-născuţi, se va schimba situaţia. Eu vorbesc acum despre nou-născuţi pentru că lucrez cu ei şi este orientarea mea principală, dar ar trebui să se vorbească şi despre terapia intensivă pediatrică, în general. 
 
Câţi bebeluşi aşteaptă astăzi să prindă un loc la TINN?  
Acum sunt 24 de nou-născuţi pe lista de aşteptare. 
 
Zeci de mii de euro ca să salvezi o viaţă 
Ce afecţiune are copilul pe care l-aţi transportat în Italia?
Are sindrom de cord stâng hipoplazic – îi lipseşte o jumătate de inimă, ca să spun pe înţelesul tuturor. Mortalitatea postoperatorie este mare şi trebuie să ai şi resurse foarte mari. S-au operat de curând două astfel de cazuri la „Marie Curie“: unul trăieşte, celălalt a murit. Profesorul Youssef Tammam (n.r. – medic cardiolog de origine siriană care operează în România bebeluşi cu malformaţii cardiace) a operat primul caz în urmă cu câteva luni, pentru că nu puteam să-l ducem în Italia. Al doilea a ieşit foarte prost postoperator, din sală a trebuit să îl mutăm pe circulaţie extracorporală (n.r. – o tehnică prin care se asigură artificial oxigenarea şi circulaţia sângelui).
 
Care sunt costurile de intervenţie într-un caz grav precum acesta? 
Copilul a venit la reanimare şi doar simpla manevră înseamnă 7.000-8.000 de euro, nici nu mai punem la socoteală ventilaţia mecanică, tot felul de catetere, sonde, tuburi... Putem vorbi şi despre zeci de mii de euro. Nu avem cum să facem în fiecare zi aşa ceva. Dacă am lupta pentru fiecare viaţă la maximum, unii dintre aceşti copii ar trăi. Aşa ne-ar ieşi listele de supravieţuire apropiate de cele din Occident. 
 
Vorbiţi-mi şi despre situaţiile fericite, despre un copil la care nu vă aşteptaţi să supravieţuiască, de pildă. 
Avem mulţi copii în situaţia asta, inclusiv ai colegei noastre, pediatră, care a născut gemeni. Credeam că o să moară copiii, colegii mei nici nu mai voiau să vină la spital să îi vadă aşa. Nu ştiam ce să le mai facem. În astfel de momente parcă n-ai mai vrea să fii aici. Într-o zi, s-a întâmplat să le fie mai bine. N-aş putea să spun că am făcut ceva extraordinar, poate că Dumnezeu s-a uitat spre noi şi spre părinţi. 
Pe noi pandemia nu ne afectează în sensul că ni se îmbolnăvesc pacienţii, dar ne afectează măsurile, pentru că personalul nostru este decimat. Nu mai eşti în stare să faci gărzi, să faci turele cu asistente. Suntem, cred, 100 de oameni – specialişti primari, rezidenţi, asistente, infirmiere şi îngrijitoare –, mulţi şi totuşi insuficienţi ca să facem faţă. 
Importanţa colaborărilor internaţionale
În această perioadă, se discută frecvent despre numărul de paturi de la secţiile ATI COVID şi, pentru că aţi atras dumneavoastră atenţia, şi despre numărul celor pentru nou-născuţii de la „Marie Curie“. Ce presupune, de fapt, un pat la terapie intensivă?
Noi, în secţie, avem şi o glumă: iar ne sună să ne întrebe câte paturi avem. Nu înseamnă că am pus un pat şi am aşezat bolnavul pe el. Patul înseamnă un loc bine definit şi stabilit în spital după norme, cu avize medicale şi tehnice. Când spun că am un pat de reanimare înseamnă că am asigurat tot ce trebuie din punct de vedere medical şi logistic – am personal, am consumabile şi medicamente, am medicul de gardă asigurat. Pe noi pandemia nu ne afectează în sensul că ni se îmbolnăvesc pacienţii, dar ne afectează măsurile, pentru că personalul nostru este decimat. Nu mai eşti în stare să faci gărzi, să faci turele cu asistente. Suntem, cred, 100 de oameni – specialişti primari, rezidenţi, asistente, infirmiere şi îngrijitoare –, mulţi şi totuşi insuficienţi ca să facem faţă la toată lista. Voluntari nu mai pot să primesc. La pat ne trebuie echipamente medicale, iluminat, apă, dezinfectant. Întreţinerea paturilor libere contează mult – evident, dacă ai paturi libere. Noi nu avem niciodată. Dintotdeauna au fost copii care au murit din cauză că nu i-am putut trata. Cei de acum de pe lista de aşteptare sunt în mare parte pentru chirurgie cardiacă. Duceam cu avionul în străinătate cam 40 pe an, dar în 2020 am dus în jur de 15. Cred că spre 400 am transportat în total. Unii văd ca pe un dezastru faptul că noi nu suntem capabili să îi tratăm. Am adus aici medici din străinătate şi am învăţat enorm de la ei. Faptul că a stat şapte ani între noi profesorul Youssef Tammam ne-a schimbat viziunea şi ce am făcut mai departe în spital. Am umblat în State, în Australia, în Europa şi aşa am învăţat să ne uităm la cei mai buni. Vreau să învăţ să fiu ca cei la care mă uit cu admiraţie. Şi în România sunt atâţia oameni extraordinari, dar aici poţi învăţa doar anumite lucruri. 
 
Participaţi des, probabil, la traininguri şi la conferinţe ca să fiţi la curent cu noutăţile. 
În oraşele în care ajung, cunosc aeroportul şi spitalele. Acasă adorm cu ştiinţa în braţe – încerc să aflu cum se poate face ceva ce nu ştim să facem. Multe lucruri aşa le-am descoperit, pe acest fir al căutărilor. E o vârstă la care acumulezi şi o altă vârstă la care vezi că lucrurile se opresc într-un anumit punct. Atunci cauţi soluţii, vezi cum au făcut alţii, ce au schimbat. Dacă eşti prezent la o discuţie dintre doi profesionişti, poţi să înveţi enorm. Colaborările internaţionale au fost importante pentru evoluţia noastră profesională şi vom continua cu ele. Irina, chirurga noastră, operează cazuri urgente, îngrijim singuri nou-născuţii, iar profesorul Tammam face ce-i mai complicat. Ca număr de cazuri, cred că suntem pe primul loc în ţară. 
 
Peste 25.000 de donatori fideli
Aţi spus cândva că statul român investeşte mai puţin în sănătatea copiilor decât în cea a adulţilor. De ce credeţi că se întâmplă asta? 
La un moment dat, eram destul de cinici şi spuneam că e din cauză că aceşti copii nu votează. Am dezvoltat acest loc cu ajutorul părinţilor care şi-ar da viaţa pentru copilul lor. Acum avem donaţii de peste 700.000 de euro pentru noua secţie. Mai construim una pentru că nu ajung paturile. Din moment ce sunt mai mulţi copii în aşteptare de un an sau doi, înseamnă că ne mai trebuie o secţie. Mai avem de luat autorizaţiile de la SANEPID şi de la ISU şi cred că în ianuarie ne apucăm să extindem. Între 25.000 şi 30.000 de oameni donează sistematic pentru această secţie şi ei îţi dau aripi. Parcă faci totul cu o şi mai mare responsabilitate şi cu mai mare drag. De aceea, nu te opreşti când apar mici obstacole. Avem şi sponsorizări, dar cel mai mare investitor este comunitatea. Dacă mai punem 20 de paturi, o să mai aducem dintre rezidenţii noştri foarte pricepuţi şi dedicaţi. Suntem cu ochii pe ei, vedem care sunt cei mai buni. În România, dacă nou-născutul e mai mic, şi plata este mai mică, dar lucrurile sunt, de fapt, mult mai complexe în aceste cazuri. În Occident, spitalele vor să aibă reanimare de nou-născuţi, pentru că se plăteşte bine acest serviciu.
 
Cum aţi colaborat cu autorităţile când aţi propus o nouă secţie de terapie intensivă neonatală? 
Am prezentat la Ministerul Sănătăţii, în 2012, un proiect de extindere de spital, iar răspunsul a fost că nu e momentul. Doar când sunt tragedii mai trimit un corp de control să găsească vinovatul. Şi ministrul Nelu Tătaru a trimis Corpul de Control al Ministerului Sănătăţii după declaraţia dumneavoastră cu privire la bebeluşii de pe listele de aşteptare care au murit. Da, au venit de la Ministerul Sănătăţii, n-a fost chiar un control, a fost o verificare. 
 
O secţie ca în America
Aţi declarat că nou-născuţii pe care i-aţi pierdut v-au motivat să începeţi diverse proiecte. Cum aţi reuşit să le oferiţi copiilor şanse mai mari de supravieţuire?
Cred că sunt 17-18 ani de când a luat foc o priză de la terapie intensivă dintr-un motiv oarecare. Apoi, a căzut aparatul de respirat şi a murit copilul. Aveam un aparat de respirat din Statele Unite; pe vremea aia nu se punea problema să facem service la asemenea echipamente. Cine să-mi schimbe mie acumulatorul pentru acel aparat? Atunci, la terapie intensivă, ne curentam pe la fire, şi eu, şi colegii. Înainte să ia foc acea priză, tocmai mă întorsesem din America şi spusesem că trebuie să fie toate ca acolo. Am hotărât să fac un loc mai bun, umblam cu nişte proiecte la subraţ şi râdeau unii colegi de mine, iar eu le repetam că într-o zi o să fie ca în America. Prima oară, în 2007, ne-am mutat într-un open space care arăta senzaţional, dar peste şase ani am avut un loc fix ca în America. Nu sunt fiţe, cum spunem noi, ei investesc milioane de euro în proiectare, adună cei mai importanţi specialişti şi profesori cu simţ practic. Sunt umani şi, în acelaşi timp, foarte inteligenţi. Profesorul Edward Bell (n.r. – neonatolog la University of Iowa Hospitals and Clinics din SUA) este în top zece doctori în America. Eu am fost în secţia lui din Iowa de multe ori, el a venit la mine. A venit aici şi în timp ce construiam noua secţie de terapie intensivă şi m-a lăsat să fotografiez planurile secţiei de acolo. Mi-a spus unde a greşit şi ce să nu fac la fel. La educaţia asta ajungi după ce practici nişte ani şi îţi dai seama ce nu merge. 
 

De ce este pediatria subdezvoltată în România

La lansarea proiectului Zi de Bine, coordonat de Melania Medeleanu  Sursă foto: Inquam Photos
 
Specialităţile pediatrice sunt în continuare subdezvoltate în România?
Da. Nici noi, doctorii, nu am susţinut cu mult curaj şi cu multă tărie dezvoltarea pediatriei. A mai fost desfiinţată şi Facultatea de Pediatrie (n.r. – la începutul anilor ’90), de unde ieşeau mulţi pediatri cu cariere universitare extraordinare. Unii dintre ei ne mai sunt astăzi mentori. Lucrurile s-au diluat şi au mai rămas câteva voci, mai spune cineva despre copii la ziar, mai spun eu, cineva la Cluj... Dar nu renunţăm. La pensie, dacă o apucăm, o să vedem ce am lăsat în urmă. Noi nu avem niciun centru de transplant de copii, niciun centru de neurochirurgie dedicat cu gardă, niciun centru de traumă pentru ei. M-am uitat în literatura de specialitate şi am observat că medicii chirurgi de la adulţi publică cazuri de traumă la copil. Ca să obţinem centrul de chirurgie cardiacă la „Marie Curie“ au existat probleme la toate nivelurile. Mi s-a spus că e o nebunie, că de ce la noi, iar acum toată lumea se urcă pe calul victoriei. Când a venit Sergiu Stoica (n.r. – neurochirurg, membru fondator al BRAIN Institute de la Spitalul Monza) din Franţa, au fost comentarii: că e o prostie, că stă 14 ore în operaţie. Dacă îţi alegi, ca spital, să tratezi bronşiolite şi diarei, eşti spital de diarei şi bronşiolite. Cu greu am ajuns să tratăm boli serioase şi mai avem mulţi paşi de făcut! 
 
Din fericire, acum avem specialişti care să trateze copiii. 
Totul a plecat de la educaţie. Am ajuns consilier de ministru şase luni (n.r. – în 2016) şi, cu ştirea ministrului, am invitat rectori din toată ţara şi le-am spus că avem nevoie să creăm aceşti specialişti 
ceva mai repede. Am dat peste profesori şi rectori extraordinari care erau de acord. Mulţi rezidenţi vor fi viitorii specialişti. Aşa ajunge un copil cu probleme cardiace pe mâna unui specialist în cardiologie pediatrică. Poate că nu este la fel de bun ca unul din Occident, nu urmează un training la Londra, ci în Bucureşti, dar ştie să facă o ecografie şi un tratament. 
La începutul pandemiei am stat două săptămâni nonstop în spital, pentru că nu prea ştiam ce înseamnă virusul ăsta. Primeam informaţii contradictorii chiar şi prin canalele oficiale şi era un haos informaţional. Noi, doctorii, nu avem nevoie de aşa ceva. Asta mi-a creat o mare temere. 
Pregătirea de pandemie
Părinţii în ce condiţii îşi vizitează, în prezent, bebeluşii internaţi la terapie intensivă?
E foarte complicat. Sunt puţini părinţi în momentul ăsta în secţie. Acum trebuie să stea în spital nonstop sau să aibă test COVID dacă pleacă şi se întorc. 
 
Relaţia dumneavoastră cu părinţii a fost mai tensionată în ultimul an din cauză că restricţiile sunt un stres în plus pentru ei? 
Cu unii – da, cu unii – nu. Cele mai multe relaţii şi-au păstrat normalitatea. După trei-patru luni părinţii sunt cam depresivi, mai ales când nu văd o luminiţă. Ne dăm seama de starea lor şi le mai spunem să meargă acasă, să stea cu familia. 
 
Aţi fost nevoit să petreceţi mai mult timp la spital în pandemie?
Doar la începutul pandemiei am stat două săptămâni nonstop în spital, pentru că nu prea ştiam ce înseamnă virusul ăsta. Primeam informaţii contradictorii chiar şi prin canalele oficiale şi era un haos informaţional. Noi, doctorii, nu avem nevoie de aşa ceva. Asta mi-a creat o mare temere. Am pregătit secţia cât am putut, am pregătit UV-uri (n.r. – lămpi cu ultraviolete pentru dezinfecţie). 
 
 

„Făceam 15 gărzi pe lună ca să am bani să iau scutece şi mâncare pentru copil“

Alături de soţie, care l-a susţinut întotdeauna în carieră  Sursă foto: Arhiva personală Cîrstoveanu
 
De când ajutaţi bebeluşii internaţi la „Marie Curie“?
Am venit aici în 1997, am plecat trei ani la Maternitatea Giuleşti şi m-am întors la „Marie Curie“ în 2001.
 
De ce aţi ales la rezidenţiat specialitatea neonatologie?
Datorită soţiei şi pentru că n-am prins chirurgie. Orice bărbat care se crede doctor alege chirurgie! Viziunea mea era că nu există medicină în afara ei. Recunosc că am şi nişte aptitudini tehnice 
şi mi se părea că e sub demnitatea mea să fac altă meserie. Dar la rezidenţiat fetele deştepte, care au tocit bine, au luat înaintea mea chirurgie de toate felurile şi ortopedie. O întrebam pe soţie, care 
era lângă mine când am ales, ce să fac. Mi-a zis să iau nou-născuţii, că e frumos să lucrez cu bebeluşi. Nici n-am gândit şi am ales neonatologie. 
 
Nu vă făceaţi griji tocmai pentru că erau atât de mici copiii?
Nu, grija şi responsabilitatea vin odată cu practicarea meseriei. Încerci să fii din ce în ce mai bun. Colegii mei iau astăzi în braţe copii de 500 de grame prin maternităţi. Învăţăm să îngrijim copii din ce în ce mai mici. La „Marie Curie“ ne ocupăm, într-adevăr, numai de cazuri complexe: copii mici cu probleme de chirurgie. 
 
A patra oară a fost cu noroc
Tatăl dumneavoastră a fost şi el medic, dar veterinar.
Oarecum datorită lui am ajuns aici. Am dat de mai multe ori admitere la facultate datorită promisiunii făcute tatălui meu, care a murit prematur. Am dat prima oară la Medicină Militară, dar am fost departe de a fi admis. A doua oară am fost aproape; mi-a fost foarte greu să învăţ pe de rost. Îmi ziceam atunci că mi-am stricat cariera, nu mă fac inginer, ci medic. A treia oară când am picat am depus contestaţie şi răspunsul a fost că am făcut o lucrare bună şi, dacă mai dau o dată, o să iau. Nu ştiam de ce am picat. A patra oară am intrat, în sfârşit, la Medicină Generală la Târgu Mureş. Când am luat, am avut cea mai mare notă la biologie, unde înainte nu putusem să învăţ. Ştiam cartea din scoarţă în scoarţă! Ţin minte că am mai dat examen la chimie şi la fizică. Eram între 10 şi 20 pe loc. Chiar mi-a fost greu să mă mişc de la o minte încremenită în matematică spre ceva care nu avea legătură. Ca să înţeleg manualele de chimie, în care nu se explicau lucrurile de bază, şi să învăţ, a trebuit să citesc cărţi de chimie. În ’95 am terminat şi eu facultatea. 
 
Aşadar, tranziţia de la comunism la democraţie aţi trăit-o în facultate.
Da, tranziţia, dacă aş putea să o numesc aşa, n-am resimţit-o în Facultatea de la Târgu Mureş. A rămas la fel de serioasă, profesorii erau la fel. Eu şi soţia n-am vrut să rămânem acolo pentru că ne era dor de casă şi am vrut să ne mutăm mai aproape de ai noştri, la Piteşti. 
 
Greutăţile tranziţiei
Dar aţi resimţit în Târgu Mureş, la începutul anilor ’90, tensiunile dintre români şi maghiari?
A fost foarte complicat. Unii dintre noi încercam să aplanăm conflictele, aminteam că suntem colegi, că suntem oameni educaţi, dar exista o intransigenţă incredibilă. Nu înţelegeam de ce se întâmplau lucrurile aşa. Dar acum cred că este altfel acolo. 
 
După Revoluţie şi după absolvirea facultăţii, v-aţi gândit să vă mutaţi definitiv din ţară? 
După ce am terminat facultatea şi am luat rezidenţiatul, da. Mi-am dorit la un moment dat să plec, pentru că era o perioadă în care nu aveai ce să mănânci, casa era de la părinţi sau de la bunici, făceam 15 gărzi pe lună ca să am bani să iau scutece şi mâncare pentru copil. Când mă uit la salariile de acum, văd o mare deosebire faţă de vremurile alea. Nici nu mai pot să le spun tinerilor cum era pe vremea mea. Era anormal! Dar atunci aveam inconştienţa tinereţii şi dorinţa de a-mi face treaba bine. 
 
Atunci speraţi la un viitor mai bun? 
Întotdeauna am fost optimist, n-am fost un plângăcios al trecutului şi mă gândeam că în viitor vor fi schimbări. Am făcut peste 40 de proiecte şi doar pe câteva n-am putut să le duc până la capăt. Le amintesc asta şi colegilor mei: am reuşit să facem atât de multe cu credinţă, perseverenţă, cunoştinţă, ajutor de la prieteni, informaţii valoroase şi cu sprijinul comunităţii. 
 
Mereu la spital de Crăciun
L-aţi influenţat pe vreunul dintre fiii dumneavoastră să devină medic?
Cred că l-am influenţat fără să vreau. Soţia spunea că niciodată nu se va face medic şi era extrem de hotărâtă, pentru că ei nu i-a fost uşor când eu lipseam de acasă. Aveam urgenţe, au fost perioade în care doar doi doctori făceam de gardă şi eram tot timpul la spital. Nu aveam nici bani. Iar ea spunea că nu trebuie să treacă şi familia lui prin ce am trecut noi. Fiul meu a analizat lucrurile şi, în anul patru de liceu, când se întreba ce să facă mai departe, şi-a dat seama că i se potriveşte foarte bine medicina. Era de atunci milos – l-am văzut cum se uita la un animal care suferea –, perseverent, învăţa bine limbi străine. Recunosc, am tras tare de el să facă Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI). Până în ultima clipă mi-a spus că alege ATI, chiar mi-a promis înainte de rezidenţiat, până când un prieten bun i-a arătat o secţie frumoasă de medicină nucleară (n.r. – specialitate în care se folosesc substanţe radioactive pentru depistarea bolilor, cu precădere ocologice) şi asta a ales. 
 
O să lucraţi anul acesta de Crăciun sau de Revelion?
Da, de Crăciun sunt întotdeauna de gardă, pentru că am multe doamne colege. Anul acesta, fiind pandemie, colegii, ca să nu aibă depresie, s-au bătut pentru garda de Anul Nou. 
 
Aţi simţit vreodată că a fost un sacrificiu faptul că n-aţi petrecut mai mult timp cu familia?
Este un sacrificiu programat, acceptat de soţie şi de copii. Sunt alături de mine, iar fără susţinerea lor n-aş fi putut ajunge aici. Nu m-aş fi simţit bine să ştiu că sunt într-un conflict permanent acasă şi că dezintegrez familia. Am avut un combustibil bun. 
 
 
Sursă foto: Matei Buţă 
 
Premiat la Gala Societăţii Civile
 
Numele: Cătălin Gabriel Cîrstoveanu
Data şi locul naşterii: 19 iunie 1967, Piteşti 
Studiile şi cariera:
  • În 1995, a absolvit Facultatea de Medicină Generală a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş. Ulterior, a fost medic stagiar la Spitalul Judeţean Piteşti. 
  • Din 2001 este specialist în neonatologie şi din acelaşi an lucrează la Spitalul „Marie Curie“ din Bucureşti.  
  • În 2003 a devenit asistent universitar. Mai mulţi ani a ţinut cursuri de pediatrie şi neonatologie pentru studenţii din anul V ai Facultăţii de Medicină de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“. 
  • A preluat, în 2008, funcţia de şef al secţiei de Terapie Intensivă Neonatală de la Spitalul „Marie Curie“.
  • În 2012, prin donaţii şi sponsorizări, a extins secţia de terapie intensivă dedicată nou-născuţilor. 
  • A obţinut diploma de doctor în ştiinţe medicale în 2014. 
  • A primit mai multe burse de studiu în Statele Unite ale Americii, printre care, cele de la: Kosair Children’s Hospital, din Louisville, în 2000; Iowa Children’s Hospital, din Iowa, în 2011, şi Boston Children’s Hopsital, în 2012. 
  • În 2014, a fost distins cu Premiul Special la Gala Societăţii Civile. 
Locuieşte în: Bucureşti
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările