Dr. Gabriel Diaconu: „Cei mai mulţi români nu înţeleg ce e acela un studiu. Omul igorant e prizonierul impresiei, deci foarte uşor de minţit”

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu caută să aducă puţină lumină a ştiinţei în mintea românilor

Pentru majoritatea românilor educaţia ştiinţifică lipseşte cu desăvârşire. Fără instrumentele necesare pentru a putea opera cu concepte, oamenii îşi explică lumea înconjurătoare prin ritualuri magice demne de Evul Mediu, constată medicul psihiatru Gabriel Diaconu.

Cunoscutul medic psihiatru Gabriel Diaconu deplânge lipsa de educaţie ştiinţifică a românilor care îi ţine prizonierii unor erori fatale în unele cazuri. 

Redăm mai jos întreaga postare de pe Facebook. 

Liniştea. Cum se naşte un studiu, respectiv cum trebuie să arate un articol ştiinţific de calitate.

E fapt că majoritatea zdrobitoare a românilor nu au educaţia minimă să înţeleagă ce este acela un studiu, sau câte feluri de studii sunt pe lumea asta. De ce le facem? La ce bun? E suficient unul sau ne trebuie mai multe? Şi aşa mai departe. 

Omul ignorant e prizonier impresiei. Deci uşor, foarte uşor de minţit. 

Ignoranţa hrăneşte gândirea magică, credinţa în miracole şi percepţia că legile naturii pot fi suspendate după bunul plac de oricine cu putere suficientă.

Noi, care studiem natura, plecăm de la premisa că nu ştim nimic, şi nimic nu se leagă de nimic. De aici, din vidul absolut de informaţie, pleacă toate studiile.

Drept urmare “un studiu” e un demers oarecare de aflare a unor informaţii. Iniţial informaţiile sunt descriptive. Răspund acronimului W5 (din limba engleză: what / ce, when/ când, where/ unde, who/ cine şi why/ de ce). Ultimul “w”, adică de ce, în faza descriptivă de studiu e o speculaţie care rămâne să fie explorată. Explorarea ulterioară, analitică,  caută, ciudat, să infirme “ipoteza nulă”, respectiv să poată confirma, matematic, ipoteza alternativă. Cum că “nimic nu e legat de nimic” e fals, dar ceva e legat de altceva.

Sunt trei legături posibile între lucruri: coincidenţe, corelaţii, respectiv legături de cauzalitate.

Drept urmare CEL MAI GREU de dovedit, prin studiu, e cauzalitatea. Ţine minte asta. În cele din urmă să tragi concluzia că ceva a cauzat altceva, definitiv, poate rămâne “un subiect care merită cercetare ulterioară”.

De-a lungul timpului pentru diverse fenomene s-au creionat diverse strategii, folosind instrumente matematice. Crucial, deci, devine ca - indiferent ce faci - în cele din urmă datele pe care le obţii să aibă o expresie corespondentă matematică. “Nu” devine “0” şi ”da” devine “1”. Măsurăm lucruri. Creăm scoruri. Operaţionalizăm.

Acest proces, de transformare a realităţii în numere care apoi să fie supuse analizei matematice, e un pas imens. Dar şi o sursă de vulnerabilitate. De la momentul conversiei, ştii că lucrurile o pot lua foarte uşor razna.

Majoritatea studiilor trec printr-un proces de analiză matematică folosind probabilităţi, procente, respectiv relaţia dintre elemente pe care le numim “variabile” cu bun motiv. Ele “iau valori” discrete, într-un anumit interval. 

Discreţia intervalului e o altă vulnerabilitate. Să dau un exemplu. Ion are înălţimea de 1.75 m. Gheorghe de 1.76 m. Dacă “rotunjim” la o singură zecimală, amândoi au aceeaşi înălţime. Dacă exprimăm în centimetri, nu. Drept urmare natura “expresiei discrete” a intervalului poate pune probleme.

Alteori nu e cazul. Dacă vorbim de tensiunea arterială sistolică, sau de indicele de masă corporală, avem valori fără virgulă. 

Relaţia dintre variabile poate fi exprimată la nivelul corelaţional prin aplicarea anumitor formule derivate din teoria probabilităţii. Spunem atunci despre două variabile că “se corelează” sau nu. De cele mai multe ori valoarea / procentul de corelaţie e bi-direcţional, adică de proporţionalitate. Alteori nu.

Orice student de ştiinţă ar trebui să poate face o analiză până la acest nivel. În fapt, n-ar trebui să aibă voie să meargă mai departe fără să ştie cum se face asta.

În România sunt profesori universitari cu doctorate luate care habar n-au de ce am scris eu aici. E fapt.

Modelele matematice ajung, de la un punct încolo, să fie incredibil de complexe. Folosesc straturi. Folosesc altfel de distribuţii decât cea “normală”. Ies din spiritul algebrei tradiţionale către modele quadratice sau polinomiale. Sunt lucruri care nu pot fi altfel demonstrate decât folosind algoritmuri foarte, foarte complicate. 

Cei ce studiem ştiinţa nu ne oprim niciodată din învăţat. Pentru că nu ştim niciodată destul.

Există în cercetare legea “publică sau pieri”. 

De fapt, în cercetare, e foarte greu să publici. Dar e o mândrie să o faci. Nu e ca pe internet, unde oricine poate scrie ce vrea. Şi nu e ca în unele reviste româneşti, unde îţi “cumperi” locul pentru fiţuica ta absolut nulă ştiinţific.

Manuscrisul durează uneori ani de zile. E copilul tău. Sunt articole care mi-au furat ani din viaţă, şi nopţi fără număr. Îl redactezi cu greu. Are şi el forma, rigoarea şi formatul lui.

Ca autor am fost compulsiv. Ca recenzor de articole neiertător. Pentru că şi ceilalţi au fost neiertători cu articolele mele, înainte să fie publicate.

Odată “depus”, trimis spre publicare, articolul tău va fi dat, anonim, unei echipe de trei recenzori independenţi, fiecare expert în domeniul lui. Treaba lor? Să îţi distrugă munca. Nu cu talent. Cu Argument. Ei caută să găsească fiecare crăpătură în demersul tău. Atât în formularea ipotezei, metodei de lucru, dar şi interpretarea rezultatelor.

Au fost dăţi când am plâns de nervi, pentru că aveau dreptate. Alteori de fericire, pentru că le-am dat în cap. 

Un studiu “de autor” este o muncă titanică.

Odată primite recenziile ai o şansă să răspunzi. Ca la proces. Iar apoi echipa editorială a jurnalului îţi va spune, sau nu, dacă articolul tău e acceptat.

Eu sunt mulţumit cu cariera mea. Am ieşit din zona academică înainte de 30 de ani, şi am continuat să public, select, destul de rar şi destul de prudent.

Am fost ofiţer ştiinţific într-o secţiune WPA, deci responsabil cu rigoarea publicaţiilor colegilor de secţiune înainte de a fi trimise spre publicare.

Am fost, şi sunt recenzor pentru diverse jurnale de specialitate.

Şi am fost, şi sunt, expert invitat să participe la formularea unor criterii “de cercetare” a anumitor axe de boli.

România este o ţară în marasm ştiinţific. Suntem 100 de ani în urma altor ţări. E ruşinos. Majoritatea românilor care ne fac mândri sunt racolaţi de universităţi din afară, pentru că la noi domeniul este ignorat, sau - şi mai rău - batjocorit.

Aceste rânduri, deci, sunt doar o scurtă depoziţie în favoarea argumentului că nu ştim ştiinţă în ţara asta. Iar, neştiind, nu putem pretinde putiinţă. E domnia prostiei şi a analfabetismului, dublată de tupeu.

Speranţa rămâne. Că dacă totuşi denunţăm asta, poate copiii de astăzi vor iubi ştiinţa de mâine. Poate vor avea foame. Poate vor fi mai mulţi.

Noi, cei câţiva, puţini, căutăm să păstrăm cât de cât făclia. Pentru că altfel e întuneric beznă.