Iată. La data de 15 iulie 1989, ziarul New York Times relata că, atunci când o seamă de vizitatori occidentali l-au întrebat pe episcopul Nifon, unul dintre consilierii apropiaţi ai patriarhului din acea vreme, Teoctist, dacă renovarea Bucureştiului a implicat şi demolarea unor biserici, respectivul ierarh ar fi răspuns în englezeşte “da, câteva biserici au fost demolate, dar a fost vorba despre biserici care nu prezentau un interes istoric prea mare, precum şi despre biserici situate prea aproape unele de altele”.

Dintr-un editorial rostit la data de 12 august 1989 de la microfonul Europei Libere de Nicolae Stroescu- Stînişoară aflăm că “episcopul tocmai se plimba în faţa Mânăstirii Antim când i-a întâmplinat pe vizitatorii conduşi de Paul Focşa, arhitectul şef al Capitalei, care a recunoscut că Mânăstirea Văcăreşti a fost şi ea distrusă în cadrul planului de ridicare a unui centru civic. Fusese transformată de burghezie într-o închisoare  a spus dl. Focşa, adăugând că elementele arhitecturale cele mai importante ale Mânăstirii Văcăreşti au fost salvate, păstrate şi duse să fie expuse într-un muzeu. Amara ironie făcea ca reprezentantul Bisericii să fi spus înainte că nici nu este vorba despre un interes istoric deosebit”. (cf. Nicolae Stroescu –Stînişoară- La răscruce, Editura Jurnalul Literar,1996).

Văcăreştii nu erau decât una dintre victimele furiei comuniste a sistematizării şi laicizării alături de bisericile fostelor Mânăstiri Cotroceni şi Pantelimon, biserica Sfânta Vineri sau biserica Sfântul Spiridon Vechi.

Se cuvine reamintit faptul că nu era pentru prima dată când unul dintre ierarhii BOR încerca să diminueze gravitatea demolării unor biserici. În sus-menţionatul editorial, directorul din acele timpuri al Departamentului Românesc al Europei Libere amintea faptul că în ediţia sa din 30 iunie 1989 cotidianul Times descria atitudinea Bisericii Ortodoxe Române ca “o aprobare declarată a respectivelor demolări”. Times mergea chiar mai departe şi afirma  că o atare atitudine constituie “unul dintre exemplele cele mai ruşinoase de abandonare a îndatoririlor pastorale din istoria creştinătăţii ortodoxe”.

Este de la sine înţeles că îndată după Revoluţie BOR, Sfântul Sinod, Patriarhul trebuiau să-şi ceară iertare de la credincioşi şi să se gândească la un plan în vederea recâştigării încrederii acestora.  În zilele de 3 şi 4 ianuarie 1990, într-o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod a fost denunţată dictatura, s-a exprimat recunoştinţa faţă de toţi fraţii români de pretutindeni care au luptat pentru libertatea şi demnitatea poporului asuprit”. În comunicatul dat publicităţii Sfântul Sinod îşi cerea iertare pentru “toate declaraţiile noastre publice şi pentru pastoralele noastre, prin care am fost obligaţi să vă spunem că ne bucurăm de deplină libertate religioasă, în timp ce asupra Bisericii se exercitau mari presiuni şi îngrădiri de tot felul, precum şi pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii şi pentru felul în care am fost obligaţi să îl lăudăm pe dictator”.

Se cuvine spus că enoriaşii le-au acordat creştineasca iertare greşiţilor din ierarhia BOR. Lor şi acelor preoţi care au pactizat cu dictatura comunistă, care au minţit, i-au camuflat sau justificat ororile, care au colaborat cu Securitatea încălcând astfel, printre altele, Taina Împărtăşaniei.

Nu de aceeaşi înţelepciune au dat dovadă înşişi ierarhii BOR care nici prin vorbă, nici prin faptă nu au făcut întotdeauna dovada că au înţeles cât de greşită a fost o parte din lucrarea Bisericii în perioada comunistă şi câte păcate trebuie răscumpărate.

Presa din aceste zile musteşte de dezvăluiri referitoare la conduita aberantă a unor preoţi şi ierarhi ai BOR. Despre fapte condamnabile ale preotului Cristian Pomohaci, ale episcopului Huşilor, Corneliu, unul şi acelaşi care a avut o conduită mai mult decât condamnabilă în urmă cu ani în trista poveste a sinuciderii tinerei măicuţe de la Tanacu, ori ale Stareţului de la Mânăstirea Prislop din Maramureş. Şi pentru ca istoria să devină încă şi mai complicată presa de sâmbăta trecută a relatat despre afaceri comerciale ilicite ale managerului Arhiepiscopiei Tomisului  şi ale unei măicuţe acuzaţi de contrabandă. Aici problema este încă şi mai complicată căci arhiepiscopul Teodosie Snagoveanu are şi el mari probleme în justiţie.

Sigur, ştiu foarte bine că asemenea conduite aberante precum cele ale părintelui Pomohaci ori ale episcopului Corneliu nu sunt specifice doar slujitorilor BOR. Trebuie observat deopotrivă că înalţii ierarhi şi purtătorul de cuvânt al BOR, dl. Vasile Bănescu (ce mare diferenţă între domnia –sa şi mereu pusul pe harţă Costel Stoica!) au adoptat o cu totul altă atitudine decât cea din trecut care se limita la negarea încăpăţânată a adevărului. Ştiu, de asemenea, că Prea Fericitul Daniel se găseşte el însuşi într-o situaţie extrem de dificilă, având nevoie de foarte multă înţelepciune  pentru a găsi cea mai bună soluţie unor probleme de credibilitate extrem de complicate.

Am însă îndoieli serioase că, în toiul unor astfel de scandaluri precum cele mai sus enumerate, ar cădea tocmai foarte bine ştirea referitoare la iminenţa dublării salariului Patriarhului.  Cu atât mai mult cu cât aberaţiile enumerate mai sus, în cuprins comentariului meu de astăzi, sunt deja abil speculate în vederea subminării autorităţii Bisericii, a încrederii românilor în ea şi în clerici.