Încep comentariul meu de astăzi prin a reaminti câteva fapte din trecutul totalitar al României. Evenimente deloc onorante pentru biografia unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru complicităţile întreţinute de aceasta cu autorităţile comuniste.
Iată. La data de 15 iulie 1989, ziarul New York Times relata că, atunci când o
seamă de vizitatori occidentali l-au întrebat pe episcopul Nifon, unul dintre
consilierii apropiaţi ai patriarhului din acea vreme, Teoctist, dacă renovarea
Bucureştiului a implicat şi demolarea unor biserici, respectivul ierarh ar fi
răspuns în englezeşte “da,
câteva biserici au fost demolate, dar a fost vorba despre biserici care nu
prezentau un interes istoric prea mare, precum şi despre biserici situate prea
aproape unele de altele”.
Dintr-un
editorial rostit la data de 12 august 1989 de la microfonul Europei Libere de Nicolae Stroescu-
Stînişoară aflăm că “episcopul tocmai se plimba în faţa
Mânăstirii Antim când i-a întâmplinat pe vizitatorii conduşi de Paul Focşa,
arhitectul şef al Capitalei, care a recunoscut că Mânăstirea Văcăreşti a fost şi
ea distrusă în cadrul planului de ridicare a unui centru civic. Fusese transformată de burghezie într-o
închisoare a spus dl. Focşa,
adăugând că elementele arhitecturale cele mai importante ale Mânăstirii Văcăreşti
au fost salvate, păstrate şi duse să fie expuse într-un muzeu. Amara ironie
făcea ca reprezentantul Bisericii să fi spus înainte că nici nu este vorba
despre un interes istoric deosebit”. (cf. Nicolae Stroescu –Stînişoară- La răscruce, Editura
Jurnalul Literar,1996).
Văcăreştii nu
erau decât una dintre victimele furiei comuniste a sistematizării şi laicizării
alături de bisericile fostelor Mânăstiri Cotroceni şi Pantelimon, biserica
Sfânta Vineri sau biserica Sfântul Spiridon Vechi.
Se cuvine reamintit faptul că nu era pentru prima dată
când unul dintre ierarhii BOR încerca să diminueze gravitatea demolării unor
biserici. În sus-menţionatul editorial, directorul din acele timpuri al
Departamentului Românesc al Europei
Libere amintea faptul că în ediţia sa din 30 iunie 1989 cotidianul Times descria atitudinea Bisericii
Ortodoxe Române ca “o aprobare declarată a respectivelor
demolări”. Times mergea chiar mai
departe şi afirma că o
atare atitudine constituie “unul dintre exemplele cele mai ruşinoase de abandonare a
îndatoririlor pastorale din istoria creştinătăţii ortodoxe”.
Este de la sine înţeles că îndată
după Revoluţie BOR, Sfântul Sinod, Patriarhul trebuiau să-şi ceară iertare de
la credincioşi şi să se gândească la un plan în vederea recâştigării încrederii
acestora. În zilele de 3 şi 4 ianuarie 1990, într-o
sesiune extraordinară a Sfântului Sinod a fost denunţată dictatura, s-a
exprimat recunoştinţa faţă de toţi fraţii români de pretutindeni care au luptat
pentru libertatea şi demnitatea poporului asuprit”. În comunicatul
dat publicităţii Sfântul Sinod îşi cerea iertare pentru “toate declaraţiile noastre
publice şi pentru pastoralele noastre, prin care am fost obligaţi să vă spunem
că ne bucurăm de deplină libertate religioasă, în timp ce asupra Bisericii se
exercitau mari presiuni şi îngrădiri de tot felul, precum şi pentru teama
noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii şi pentru felul în care am
fost obligaţi să îl lăudăm pe dictator”.
Se cuvine spus că enoriaşii le-au
acordat creştineasca iertare greşiţilor din ierarhia BOR. Lor şi acelor preoţi
care au pactizat cu dictatura comunistă, care au minţit, i-au camuflat sau
justificat ororile, care au colaborat cu Securitatea încălcând astfel, printre
altele, Taina Împărtăşaniei.
Nu de aceeaşi
înţelepciune au dat dovadă înşişi ierarhii BOR care nici prin vorbă, nici prin
faptă nu au făcut întotdeauna dovada că au înţeles cât de greşită a fost o
parte din lucrarea Bisericii în perioada comunistă şi câte păcate trebuie
răscumpărate.
Presa din
aceste zile musteşte de dezvăluiri referitoare la conduita aberantă a unor preoţi
şi ierarhi ai BOR. Despre fapte condamnabile ale preotului Cristian Pomohaci,
ale episcopului Huşilor, Corneliu, unul şi acelaşi care a avut o conduită mai
mult decât condamnabilă în urmă cu ani în trista poveste a sinuciderii tinerei
măicuţe de la Tanacu, ori ale Stareţului de la Mânăstirea Prislop din Maramureş.
Şi pentru ca istoria să devină încă şi mai complicată presa de sâmbăta trecută
a relatat despre afaceri comerciale ilicite ale managerului Arhiepiscopiei
Tomisului şi ale unei măicuţe acuzaţi de
contrabandă. Aici problema este încă şi mai complicată căci arhiepiscopul
Teodosie Snagoveanu are şi el mari probleme în justiţie.
Sigur, ştiu foarte bine că asemenea
conduite aberante precum cele ale părintelui Pomohaci ori ale episcopului
Corneliu nu sunt specifice doar slujitorilor BOR. Trebuie observat deopotrivă că înalţii
ierarhi şi purtătorul de cuvânt al BOR, dl. Vasile Bănescu (ce mare diferenţă
între domnia –sa şi mereu pusul pe harţă Costel Stoica!) au adoptat o cu totul
altă atitudine decât cea din trecut care se limita la negarea încăpăţânată a
adevărului. Ştiu, de asemenea, că Prea Fericitul Daniel se găseşte el însuşi
într-o situaţie extrem de dificilă, având nevoie de foarte multă înţelepciune pentru a găsi cea mai bună soluţie unor
probleme de credibilitate extrem de complicate.
Am însă îndoieli serioase că, în
toiul unor astfel de scandaluri precum cele mai sus enumerate, ar cădea tocmai
foarte bine ştirea referitoare la iminenţa dublării salariului Patriarhului. Cu atât mai mult cu cât aberaţiile enumerate
mai sus, în cuprins comentariului meu de astăzi, sunt deja abil speculate în
vederea subminării autorităţii Bisericii, a încrederii românilor în ea şi în
clerici.