Am avut ocazia să reflectez la aceste aspecte la recent încheiatul colocviu internaţional Oltenia Colloquium in Early Modern Philosophy.

Dedicat controverselor purtate de Leibniz despre formele substanţiale, suflete şi monade, tematica colocviului a fost foarte îngustă, tehnică şi specializată strict pe controversele filosofice, teologice ori ştiinţifice purtate de Leibniz (să notez în paranteză că a purtat corespondenţă cu 1300 de persoane). În urma audierii prezentărilor şi a participării la interesante discuţii, se pot trage mai multe învăţăminte care, după mine, sunt deosebit de utile pentru însănătoşirea climatului public.

Am asistat cu toţii, în ultima vreme, la multe controverse între palate: pe de o parte, premierul Victor Ponta susţine o idee şi aduce critici la adresa preşedintelui. Pe de altă parte, preşedintele Băsescu răspunde, face clarificări sau aduce el însuşi critici ideilor avansate de premier. Desigur că de multe ori lucrurile se continuă cu noi şi noi elemente, disputa degenerând, de regulă, în atacuri la persoană, jigniri, calomnii sau ameninţări. Să ne amintim disputa cu privire la cine să reprezinte România la întâlnirile europene; a urmat celebrul caz de plagiat al premierului; apoi cazul Nana etc.

Ce este interesant de observat este că cei doi, de regulă, au ratat finalizarea disputei, ce este de fapt o tehnică de negociere, astfel încât să se permită ajungerea la un rezultat acceptabil pentru ambele tabere. Controversa raţională (argumentativă) se bazează pe aducerea în discuţie a noi argumente, de o parte şi de alta, astfel încât, treptat, să se ajungă la o înţelegere. Poate că a ne aştepta la un acord între tabere ar fi prea mult, dar o anumită negociere este oricând posibilă şi întotdeauna dezirabilă. Ambele tabere au nevoie să-şi negocieze poziţia, să renunţe la unele idei, să niveleze asperităţile (ideile exagerate, extreme sau extremiste), astfel încât să fie posibilă o înţelegere.

Această strategie (numită de profesorul Marcelo Dascal concilierea controversei prin consens) ar putea contribui decisiv la însănătoşirea climatului public de la noi. Mai ales, în teme de interes general (nu în simpla confruntare personală) ar fi dezirabil ca disputele să se finalizeze cu un minim acord. Simpla aruncare pe piaţă a unor idei, pentru a se testa opinia publică, nu rămâne decât o simplă manipulare a opiniei publice în lipsa unui dialog raţional, argumentat serios, cu privire la toate aspectele unei probleme.

Mai există însă o altă strategie (numită de Marcelo Dascal concilierea negocierii prin tolerare), dar aceasta nu urmăreşte acordul. De exemplu, atunci când avem două opinii diferite susţinute de grupuri politice diferite, cineva susţine ideea X, altcineva susţine ideea Y. În cazul în care există o mare diferenţă între cele două idei, iar opiniile nu pot fi schimbate în urma controversei, lucrul cel mai bun pe care-l pot face cei doi actori este să tolereze opinia cealaltă. Desigur, se pot folosi argumente şi contraargumente, dar dacă poziţiile sunt prea rigide, simpla acceptare a ideii celeilalte părţi este adesea o bună rezolvare a controversei.

Cineva poate susţine că din punct de vedere strict politic, orice idee, orice poziţie se poate negocia. În fond, politica, înţeleasă ca o artă a negocierii, are şi sarcina de a aduce în discuţie problemele cele mai importante ale societăţii. Cum vremurile sunt tot mai tulburi, cum dificultăţile economice mereu mari, cum poziţia geografică este una specială etc., controversele din spaţiul public românesc pot contribui decisiv şi la alt important aspect. Am în vedere convingerea clasei politice cu privire la o anumită idee, măsură, lege etc. Mai ales la noi, cu o clasă politică rapace, coruptă şi urmărind propriile interese meschine, opinia publică poate contribui decisiv la influenţarea agendei politicienilor şi astfel la mai buna guvernare a unui spaţiu considerat, şi acum două sute de ani, şi acum două mii de ani, a fi neguvernabil.