Am decis să mă alătur discuţiei (o alta opinie aici) cu punctul de vedere al celui care, de ceva timp, se ocupă cu tratamentul tulburărilor legate de abuzul de alcool.

Pentru început, câteva precizări se impun:

  • Alcoolism şi alcoolici sunt termeni vechi, neutilizaţi în medicină şi în psihiatrie decât în măsura în care medicii rămân tributari vechilor reflexe (aşa cum unii încă mai vorbesc de tulburare maniaco-depresivă, când terminologia corectă este tulburare afectivă bipolară).
  • Terminologia folosită în prezent este tulburare legată de consumul de alcool. Deşi mai lungă şi mai greoaie, este necesară pentru că reflectă o realitate clinică: problemele cu alcoolul se manifestă pe un interval de gravitate, aşa cum diabetul, de exemplu, poate fi incipient, mediu sau, în formele extrem de grave, se ajunge la orbire sau amputarea de segmente ale corpului.
  • Având această idee în minte, că există diverse niveluri de gravitate pentru problema de sănătate pe care o numim tulburare legată de consumul de alcool, se estimează că mai puţin de 5% din populaţia afectată de această boală se află într-o stare avansată de gravitate[1], aşa cum este cazul femeii prezentate în materialul dlui. Guran. Peste 90% din oamenii care au probleme cu alcoolul reuşesc să menţină un stil de viaţă care le permite să aibă o slujbă, o familie, o viaţă, o imagine publică. Sunt oameni ”normali” care se luptă cu o problemă de sănătate mintală. Ideea că 1,5 milioane de persoane se comportă precum cuplul filmat este pur şi simplu inacceptabilă. Este şi condamnabilă pentru că, poate neintenţionat, ziaristul creează o imagine-standard pentru o categorie de populaţie pe care o stigmatizează şi o dezumanizează, părând a spune ”iată cum sunt alcoolicii”. Poate că dl. Guran afirmă ”nu vreau să fiu fascist”, dar în acest punct al discursului său, domnia sa se găseşte pe o linie foarte subţire care îl mai desparte de incitarea la ură, dezumanizare, stereotiparea unui grup larg de oameni în numele dragostei pentru copiii patriei.
  • Este adevărat că în România se bea mult, însă Lituania, Moldova şi Belarusia sunt chiar deasupra Rusiei conform statisticilor WHO[2]. Doar puţin peste 20% este procentul consumului de tărie; majoritatea alcoolului consumat în România este de bere (50%), urmat de vin (30%) – referinţa la ”ţuica de pufoaică” poate să creeze impresia că în România se consumă în principal tărie, când, de fapt, aproape 80% din alcoolul consumat este sub formă de vin sau bere (sunt incluse băuturile alcoolice neînregistrate, estimate la 4 din totalul de 14,4 l alcool/cap de locuitor/an).


Şi câteva consideraţii personale:

România are o problemă uriaşă cu consecinţele negative asociate abuzului de alcool. Suntem pe primul loc în Uniunea Europeană la mortalitatea atribuită abuzului de alcool la femei (locul 4 la bărbaţi). Proporţia mare a alcoolului produs în condiţii precare pare să fie cauza ratelor mari ale cirozei hepatice în România (alături de Ungaria şi Slovacia). Suntem între primele cinci ţări din UE în privinţa dizabilităţii (fie prin moarte prematură, fie prin boală) cauzate de abuzul de alcool. În aceste condiţii dificile,

România este, probabil, singura ţară din UE care nu are nici măcar un singur centru de tratament al dependenţei de alcool finanţat de către stat.

Tratamentul pe care îl oferă statul, dacă poate fi numit aşa, este de obicei reprezentat de o scurtă şedere la un spital de psihiatrie, celebra dezalcoolizare, intervenţie dovedită ca insuficientă şi, de aceea, ineficientă. Într-un studiu al ALIAT, peste 90% dintre oamenii intervievaţi la nivel naţional nu au ştiut să numească un centru de tratament pentru tulburările legate de consumul de alcool. Nu există o curriculă aprobată formal şi programe pentru instruirea şi specializarea medicilor şi psihologilor în tratamentul dependenţei de substanţe în general şi de alcool în special. Pe scurt, avem o problemă, dar nu investim niciun ban în rezolvarea ei. De fiecare dată când apar cazuri disperate (ca cel al familiei prezentate de dl. Guran), cei blamaţi sunt consumatorii. Ei sunt de vină. Ei ar trebui să fie pedepsiţi prin retragerea fondurilor sau, cum propunea mai de mult un doctor-deputat[3], prin refuzarea accesului la tratament gratuit.

În încheiere, aş dori să propun o ipoteză diferită pentru creşterea consumului de alcool în populaţia României: poate că nu creşterea alocaţiei de stat pentru copii a dus la acest fenomen, poate că de fapt responsabilă este sărăcia cronică a unei largi pături de populaţie, lipsa de orizont şi de speranţă, lipsa de sprijin din partea instituţiilor statului (inclusiv Direcţiile de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului care sunt subfinanţate, cu personal redus şi îngropat în birocraţie), diminuarea accesului la sănătate prin nefinanţarea unor programe eficiente care să sprijine mamele în dificultate, nereformarea sistemului de îngrijiri de sănătate mintală care continuă aceleaşi practici vetuste şi ineficiente, desprinse de realitatea suferinţei pacienţilor. Poate că această criză economică fără sfârşit ia oamenilor capacitatea de a face faţă şi îi îmbolnăveşte. Poate că alcoolul este, de fapt, singurul ”medicament” pe care oamenii aceştia îl mai au la dispoziţie în mizeria şi disperarea lor, un medicament care ajunge să-i îmbolnăvească şi mai rău, până când ajung să se prăbuşească la marginea străzii, în şanţ unde o colegă a dlui. Guran i-a apelat nu ca să le ofere o mână de ajutor, nu ca să-i ducă la doctor, ci ca să-i facă de ruşine, să-i expună în faţa naţiunii şi să facă rating.

Bine, bine (vor spune suporterii dlui. Guran) dar sunt atâţia oameni care trec prin momente dificile şi nu ajung să-şi bea minţile şi să ia mâncarea de la gura copiilor”. Sigur că aşa este şi aceşti oameni merită întreaga noastră admiraţie pentru felul în care rezistă şi îşi croiesc un drum în viaţă în condiţii vitrege. Şi mai merită conştiinţa faptului că, dacă se întâmplă la un moment dat să cadă, să nu mai poată duce tot ce le pune viaţa pe umeri, va fi acolo cineva să-i ajute să se ridice la loc. Nu toţi suntem la fel de puternici, nu toţi ne naştem cu aceleaşi avantaje genetice şi sociale şi sper că nu vom ajunge noi, românii, să susţinem îndepărtarea, eliminarea celor mai slabi, a celor care nu se ridică la standardele de forţă şi vigoare ale societăţii.

Există o idee pe care o consider valoroasă în materialul dlui. Guran şi ea se referă la felul în care politicienii iau decizii cu impact social (în acest caz creşterea alocaţiilor de stat) fără să se consulte cu profesioniştii care ar avea ceva de spus pe aceste teme (medici, sociologi, psihologi, jurnalişti etc.) Un exemplu recent este propunerea de scădere a taxelor la produsele alcoolice spirtoase[4] (studiile[5] arată o relaţie diirectă între scăderea preţului băuturilor alcoolice şi creşterea ratei consumului). Mai demult, Guvernul propunea creşterea nivelului alcoolemiei la volan. Sunt doar două exemple de decizii pe care guvernanţii le-au propus fără a se consulta cu cei care ar fi avut ceva de spus pe acest subiect. Lista este mult mai mare.

Un ultim argument – orice mamă îşi iubeşte copiii, este un instinct, este mai presus de alegere. Este o boală îngrozitoare cea care poate să transforme o mamă în felul în care ni s-a arătat în emisiunea dlui. Guran. Este o societate foarte bolnavă cea care nu vrea sau nu poate să ofere un ajutor unor oameni atât de bolnavi.


[1] Knapp C., Drinking: A Love Story. Dial Press, 1997.

[2] http://www.who.int/substance_abuse/publications/global_alcohol_report/msb_gsr_2014_3.pdf

[3] http://www.mediafax.ro/social/lege-pentru-alcoolici-spitalizare-platita-din-propriul-buzunar-5510295

[4] http://www.hotnews.ro/stiri-politic-20116299-senatul-aprobat-aplicarea-cotei-reduse-tva-alimente-reducerea-accizei-bauturile-spirtoase-intra-vigoare-1-octombrie-2015-nu-din-2016.htm

[5] Anderson P, Moller L, Galeea G (eds.) Alcohol in the European Union. Consumption, harm and policy approach. WHO. 2012