COVID-19 ne aduce o revoluţie în arhitectură: cum ni se vor schimba locuinţele şi clădirile de birouri

Arhitecta Raluca Buzdugan a ţinut cursuri timp de 15 ani la Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”

Pandemia de COVID-19 nu este prima prin care trece omenirea şi nu va fi, cu siguranţă, nici ultima. Potrivit arhitectului Raluca Buzdugan, şef de lucrări la multe dintre clădirile de birouri, pentru a supravieţui următoarei pandemii este nevoie de clădiri cu balcoane, cu terase, cu grădini pe acoperişuri, prietenoase cu oamenii şi neprietenoase cu virusurile.

„Adevărul“: Cum s-au descurcat oamenii şi cum s-a schimbat arhitectura în urma altor pandemii?

Raluca Buzdugan: De exemplu, în timpul epidemiei de holeră s-au schimbat sistemele de canalizare pentru că oamenii şi-au dat seama că se propagă prin apa infestată, dar epidemia de ciumă a avut un efect redus asupra cadrului urban. S-au creat sisteme de apărare administrative. Pe de altă parte, ciuma din secolul XV, care a început în Europa la Veneţia, a fost generatorul sistemului de carantină. S-au instituit cordoane sanitare în care, practic, nimeni nu ieşea din oraş, bolnavii au fost izolaţi. Doctorii aveau inclusiv măşti – şi un fel de cioc cu săruri pentru atenuarea şi filtrarea mirosului – dar şi echipament, un fel de halat pe care îl schimbau atunci când ajungeau acasă. Distanţa socială se menţinea cu ajutorul unui băţ. Cu acel băţ, dacă apărea vreunul care părea bolnav sau venea prea aproape îi trăgea una - „du-te mai încolo!” Deci, distanţarea socială, portul măştii, schimbarea hainelor, toate acestea sunt din secolul XV, „moştenire” de la moartea neagră care a ucis 30% din populaţia Mediteranei de atunci. 

O mare dorinţă de schimbare de arhitectură s-a produs în urma epidemiei de tuberculoză, după Primul Război Mondial. Europa a avut atunci pierderi foarte mari şi s-a produs o conjunctură prin care boala a surfactat la scară mare. Din cauza industrializării rapide, a condiţiilor foarte proaste de lucru, a locuinţelor urbane foarte proaste care au apărut într-o urbanizare rapidă şi masivă, cu multă lume săracă care se muta la oraş ca să muncească. 

Care a fost lecţia învăţată?

Oamenii au înţeles că tuberculoza se poate trata foarte bine şi medical, dar foarte importante sunt aerul curat şi expunerea la soare. Acestea sunt două elemente pe care arhitectura modernă le-a preluat cu foarte mare entuziasm şi pe care a încercat să le implementeze în programele noi, în special în programele de locuire şi în cele de spital. S-au creat locuinţe cu ferestre mari, cu acces mai mare la aer curat, cu apă mai curată. Arhitectura modernă de după cel de-Al Doilea Război Mondial a introdus conceptul de dezvoltare pe înălţime. Şi pentru că tocmai se inventase ascensorul, s-a tot construit până s-a ajuns în nori. Numai că lumea e lacomă, şi după ce s-a extins pe înălţime s-a şi înghesuit. Adică nu doar că s-au dus în sus, dar s-au dus şi unul lângă altul. Şi atunci au apărut alte probleme. 

În timpul epidemiei de tuberculoză au apărut şcolile în aer liber. Este timpul să revenim la această practică?

Eu personal sunt pentru acest lucru. Acum, lumea s-a răsfăţat în Europa: vrea să stea la căldurică, la aer condiţionat, nu mai suportăm nici căldura prea mare, nici frigul prea mult. După război, când a fost această epidemie de tuberculoză, şcolile acestea în aer liber nu au fost neapărat în ţări cu o climă blândă. Nu vorbim de Grecia, ci de Germania, de Olanda, de Anglia. Ei au ajuns la concluzia că este mult mai benefic să stai în aer liber. Pe de o parte, pentru calitatea aerului, şi, în special, în apropierea pădurilor, şi, pe de altă parte, pentru că radiaţia UV emisă de soare distruge foarte mulţi germeni. Pe vremuri, lumea scotea aşternuturile pe fereastră, la soare, să mai moară din acarieni. Expunerea aceasta la soare este foarte importantă, o dată pentru dezinfectare şi, în al doilea rând, este bună pentru faptul că organismul sintetizează vitamina D care ajută sistemul imunitar. Chiar şi acum, în cazurile mai grave de COVID-19 s-a constatat că exista şi un deficit de vitamina D. Ei au făcut aceste extraordinare şcoli în aer liber care aveau posibilitatea de învăţare şi la interior prin deschiderea unor pereţi întregi de ferestre. Din păcate, după ce lumea s-a însănătoşit şi nu au mai fost situaţii de acest gen, s-a abandonat încet-încet ideea, pentru că, aşa cum spuneam, ne-am învăţat să stăm în interior, fără ţânţari, fără muşte, dar şi fără soare, fără aer curat şi în alte condiţii, care se dovedesc acum că sunt mai periculoase decât statul în aer liber. 

Ce facem acum, în acest context de COVID-19? Schimbăm oraşele ca să fie „prietenoase cu oamenii şi neprietenoase cu virusurile“?

Cred că ideea iniţială a arhitecturii în care se punea accentul pe mai mult aer, mai mult soare, mai multe funcţiuni folosite în comun a fost foarte bună şi cred că în această direcţie ne vom îndrepta. Cu locuinţe, chiar dezvoltate pe înălţime, dar toate cu balcoane, cu terase, cu grădini pe acoperişuri. Aşa îmi imaginez o lume mai prietenoasă, în contextul în care suntem câţi suntem. Ar trebui să ne dezvoltăm cu spaţii verzi în cadrul clădirilor, pe de o parte, şi pe de alta, cu o atitudine de urbanizare verde masivă. Dacă ne uităm în Bucureşti, sunt enorm de multe spaţii care nu folosesc la nimic şi nimănui. Şi care nu sunt utilizate nici ca parc şi nici ca nimic altceva. Şi este o risipă enormă de resurse coroborată cu lipsa de interes. De ce nu se pot duce copiii să se joace în weekend în curtea şcolii? Un oraş prietenos cu oamenii este unul în care toate spaţiile orizontale înverzite se folosesc comunitar. Şi atunci ne răspândim, nu ne mai înghesuim la mall sau într-un singur parc cu toţii. 

Şi clădirile prietenoase?

Sunt clădiri în care intră soarele, în care poţi să ieşi pe o terasă, pe un balcon, cu o ventilaţie bună. În primul rând, o ventilaţie bună este cea cu un volum mare de aer proaspăt. Încerci să trăieşti la interior ca şi cum ai fi la exterior. Aerul din încăperea în care eşti trebuie să se schimbe cât mai des. Problema foarte gravă în România acum este situaţia din şcoli în care acestea, iniţial, aveau ferestre foarte mari, la partea superioară, care se deschideau şi care acum au fost înlocuite cu termopan. Norma spune că în sălile de clasă trebuie să ai şase schimburi de aer pe oră. Deci, în timpul orei, să se schimbe complet volumul de aer de şase ori. Încărcătura virală într-o clasă cu 30 de copii creşte foarte repede dacă nu ventilezi. Din pricina asta vom suferi în continuare cu şcolile. Alte ţări au introdus mai demult sisteme de monitorizare a dioxidului de carbon în şcoli pentru epidemii mai simple, precum cele de gripă. 

În privinţa clădirilor de birouri, până acum s-a mers pe ideea spaţiului deschis. Acum au început să apară îndoieli.

Justificate din două motive: în cazul unui virus care se transmite pe calea aerului, problema cea mai mare a acestor clădiri de birouri relativ etanşe cu spaţii mari este cea a ventilaţiei. De ce? Pentru că extracţia de aer viciat din aceste spaţii se face pe la plafon. Dacă cineva strănută într-un colţ, virusurile sunt trase de curentul de aer până la prima grilă de plafon, timp în care trec peste nasul altora. Dacă aerul viciat odată extras se duce într-o centrală de tratare a aerului, în mod obişnuit, unde se amestecă cu un pic de aer proaspăt şi ţi-l bagă înapoi în cameră şi nu este tratat cu lămpi UV, astfel încât să omori posibilii germeni, îi bagi înapoi tot pe la plafon. Nu sunt convinsă că vor dispărea clădirile de birouri cu spaţii deschise, pentru că este foarte profitabil, dar se vor ameliora. Sunt societăţi care încep să trateze aerul cu lămpi UV în aeroport la Otopeni, de exemplu, ceea ce este extraordinar. 

Ce alte schimbări ar mai trebui făcute?

Spaţiile comune ar trebui mutate în afara clădirii. De exemplu, terasele. În Franţa, spaţiile de şedinţă, atunci când timpul permite, se mută pe nişte terase foarte mari. Acoperite, de acord, dar în aer liber. La Nisa, în mod special. Dar şi în Japonia sunt multe clădiri de birouri care au astfel de spaţii orientate către interior, în sensul că au o curte interioară deschisă, pe înălţime mare, care au balcoane la interior, mai puţin expuse la vânt. La noi, din păcate, singura activitate mutată în aer liber este fumatul. 

Dar clădirile publice care există, mai pot fi ele adaptate?

Pot fi îmbunătăţite. Părerea mea este că există suficient fond construit care poate fi reconfigurat astfel încât să devină prietenos: ferestrele se pot deschide din nou, ventilaţiile se pot face altfel, balcoanele care s-au închis se pot deschide. Sunt multe opţiuni ca să putem face ceva frumos. Problema pe care o văd eu în această epidemie este de mentalitate, în care lumea aşteaptă să treacă. Şi pe durata acestei aşteptări nu facem nimic. Ar trebui ca fiecare în domeniul lui să îmbunătăţească lucrurile. Este posibil să ne reîntoarcem la ce a fost înainte sau nu. Nu ştim. Şi nici când va veni următoarea epidemie. Sau dacă următoare perioadă de hărţuire şi de terorism nu va fi biologică. Şi dacă noi aşteptăm să treacă epidemia fără să învăţăm nicio lecţie, nu va fi foarte bine. 

CV

Cine este Raluca Buzdugan

Raluca Buzdugan este doctor în arhitectură. Timp de 15 ani a predat la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. A fost şef de lucrări la multe dintre clădirile de birouri şi rezidenţiale care au primit recunoaştere internaţională.