Când Caragiale nu dă interviuri proştilor din presă

Fiecare număr din «Evenimentul» se reducea la două articole: unul împotriva lui Take Ionescu, celălalt împotriva legii maximului.

Mai 1893. Din 1 februarie 1893, apare zilnic la Iaşi „Evenimentul", oficios naţional-liberal, cum ţinea să se amintească încă de pe frontispiciu. Din toate punctele de vedere, ziarul nu diferă de sutele de foi, mai mult sau mai puţin efemere, răspândite la vremea respectivă de-a lungul şi de-a latul României Mici. O evocare din 14 iunie 1912, apărută în „Opinia", cotidian cu care fuzionase „Evenimentul" în urmă cu doisprezece ani, la 23 ianuarie 1900, ne schiţează o imagine despre felul cum se făcea gazetărie pe vremea lui Carol I.

Instalată într-o magherniţă din fundul unei curţi, redacţia ziarului număra doar doi membri. De format mic - zice evocatorul - gazeta „se făcea uşor: un articol contra d-lui Take Ionescu, un altul contra proiectului legii maximului". Aşa-zisele şedinţe de sumar aveau loc dimineaţa şi se desfăşurau astfel: „Dimineaţa se stabilea ordinea: cei doi redactori conveneau între ei care să scrie articolul contra d-lui Take Ionescu şi contra legii maximului.

Articolele se zeţuiau cu caractere mai mari niţel şi numai bine se umplea gazeta".

Potrivit evocării din 1912, „într-o dimineaţă din primele zile de primăvară, avea să se întâmple o inovaţie în gazetă". Fiecare număr din „Evenimentul" se reducea, după cum am văzut, la două articole: unul împotriva lui Take Ionescu, celălalt împotriva legii maximului. În dimineaţa cu pricina, ordinea aceasta, domnind chiar de la primul număr, e dată peste cap: „Fu convenit ca unul din redactori să rămâie în redacţie şi să scrie un articol în care, de acea dată, să fie cuprinsă şi legea maximului şi distrugerea domnului Take Ionescu, iar celălalt redactor să ieie interview-expres".

Pentru ca structura ziarului să fie dată peste cap trebuia să se fi întâmplat ceva ieşit din comun în viaţa Iaşiului. Şi cum se vorbeşte de un interviu, fie el şi expres, înseamnă că în dulcele târg moldovenesc poposise o vedetă  de la Bucureşti. Cine era această vedetă care bulversase paşnica viaţă a redacţiei? Ion Luca Caragiale. Maestrul venise la Iaşi după ceea ce el ar fi numit o daravelă: să-şi ia banii de la Teatrul Naţio­nal pentru „O scrisoare pierdută". Aşadar, unul dintre cei doi redactori, fericit că a scăpat de pamfletul împotriva Legii maximului, porneşte în căutarea lui Caragiale, care trăsese la hotelul Bush. Are loc următoarea scenă: „Urcând scările, redactorul întreabă dacă d. Caragiale nu e în oraş. Un domn, care tocmai cobora scările, se opreşte.

- Eu sunt Caragiale. Ce doriţi?
- Doresc să vă iau un interview expres.
- Sunteţi publicist român?
- Sunt redactor.
- La ce «Trompetă»? Nu acord interviewuri.
- Nici măcar expres?
- Nici. Dv. nu ştiţi virgula, nici punctuaţia, fiindcă sunteţi intelectuali".

Adevărata bijuterie a teatrului caragialean în viaţă şi nu pe scenă, dialogul dezvăluie părerea proastă a Maestrului despre presa vremii. Caragiale e însă el însuşi gazetar. Ştie ce înseamnă să cerşeşti un interviu expres unei vedete, mai ales când lucrezi la o foaie prăpădită de provincie, iar vedeta e de la Bucureşti. Făcându-i-se milă de redactor, îi propune, totuşi, o învoială:

 „Apoi Caragiale, luând de mână pe redactor, probabil ca să-l mai mângâie, coborî scările.

- Ascultă-mă, zise el: eu nu-ţi acord niciun fel de interview; dar d-ta să fii bun şi să mă duci la comitetul teatral".

O învoială - s-o recunoaştem - avantajoasă ambelor părţi. Caragiale se pricopseşte cu un ghid prin Iaşi. Redactorul are fericirea de a sta cu marele Caragiale o zi întreagă, chiar dacă nu-i va smulge nici un interviu. Nici măcar unul expres.