Boss-ul cerşetor şi asistenta lui

De câteva zile, Dan Diaconescu vorbeşte la toate televiziunile. A slăbit mult, chiar mă tem să nu cadă în direct din picioare. S-a întunecat la faţă şi mai mult, ca urmare a unei concentrări negative.

Gura i se răsfrânge la exterior, cu un fel de căngi sau difuzoare. Vrea să scoată afară ce-i urât în interior. Nu-i o treabă fiziologică. Uşor îmi vine să spun că e una metafizică sau tehnologică. O tehnologie nouă - media urâtului. Înăuntrul acestei instalaţii media şi politice, pe care o reprezintă el, s-au adunat acţiuni şi fapte mârşave. Ale bogăţiei sau ale unei sărăcii demne de plâns? Ale stângii sau ale dreptei? Sau ale unei neînţelegeri generale, cu cât înaintăm în complicata noastra lume? 

În sfârşit, Dan Diaconescu a devenit darul otrăvit al ultimelor generaţii de politicieni la noi. Şi-i nedrept ce se întâmplă? Gândeam aşa profund, când i-am văzut pe cei doi: şeful şi asistenta lui. Un boss cerşetor.

Nu părea deloc să fie un cerşetor. Avea rucsac de fâş, în primul rând. Soaţa, grăsuţă, drapată într-un fel de ie obosită. Când el mă întreabă încet, şi ea, în spatele lui, îşi mişcă buzele în acelaşi ritm. Parcă grăia pentru el. El chiar vorbea cu glas plăcut de călător. Stătea într-un picior, mângâindu-şi gura cu mâna. Se frământa în felul lui viclean, politicos. Aşteaptă de la mine un răspuns.

- Nu ştiţi pe unde vine Autogara Obor? Mă screm uşor şi eu, ca el. Chiar nu ştiam ce să răspund. Eram pe Dacia, colţ cu o străduţă unde stau boşii din guvern, în blocuri RA-APPS. Îi răspund cu glasul lui obosit. M-a prins. Începe a se lumina. Se răsuceşte într-un picior. Brusc, se desprinde de mine. Revine la fel. Şi soaţa lui se apropie tiptil. Ce bine seamănă amândoi, îmi spun. Şi mă gândesc la cuplul standard, şeful cu asistenta lui. - N-aţi vrea să ne ajutaţi cu 10 lei pentru un bilet? Vorbeşte el. Ea se păstrează în umbra lui. Văd bine faţa lui. Îi dau ceva. Şi i-am văzut de atâtea ori pe acolo...    

Azi, suntem la KFC - Televiziune. El îşi comandă o găletuşă de muşchi gălbior de pui. Mâncă tacticos. La piciorul mesei, pe terasă (aer de vară-vară încă), apare un căţeluş. Îl mângâie cu calm. Căţeluşul este prins într-un lănţug, iar lănţugul dispare la brâul unei impozante doamne. Îi zâmbi şi ei, cum zâmbi şi către căţeluş. Secretara lui se lupta cu al doilea pocal de îngheţată. Îşi privea când şi când linguriţa. Un obiect prea firav pentru volumul ei. Ochii, în ansamblu, nu aveau nevoie decât de îngheţată.

Şeful avea acum şi altceva decât insistenţa asta fiziologică. Avea o faţă de peşte, care înţelege tot şi nimic. De mare boss plictisit. Ştiţi, ca în „Arizona Dreams", filmul care face furori printre intelectualii plini de cărţi şi de idei. Nici lor nu le mai sclipesc ochii, nu mai râd din senin. Totul le pare interesant, pornind de la un peşte. Cum este cel din „Arizona Dreams", un peşte trist. Mă enerva nu ştiu de ce ca personaj. Se juca bine cu ale lui tristeţi. Mânca şi nu mânca din carnea aceea proaspătă şi multă. Dacă i-aş fi vorbit de vicleniile lui Dan Diaconescu, ar fi avut aceeaşi faţă de om trist, ca atunci când i-aş fi explicat prostiile lui Crin Antonescu. Sau pe cele ale lui Ponta. Ponta se aşază ca şi ăsta în politica zilei. Indecis. Doar asistentele le vin de hac ăstora.

Ştiam un astfel de şef cu o asistentă standard. Într-o primă fază, ea, timidă, chiar neliniştită. Într-un secretariat de mare partid, aşteptând pe un boss, mi-a cerut sfatul: ce să fac în politica asta murdară? Şi-mi arătă vag partidul şi nu uşa de la secretariat. Se vorbea de o boală grea în partid. Şi partidul, ca şi şeful ei, îşi extirpase organul puternic. Preşedintele uzat. Urma să revină el în forţă. Bolnav, cu o nouă asistentă.

Peste câţiva ani, în holul de la BCU, mă privea cu ochii aurii de femeie standard în politica nouă. Revenise la putere partidul. Avea în cap un animal din aur pur. Păr blond, trup frecat bine de aerul încărcat de tensiuni, la Casa Poporului sau la Palatul Cotroceni. Muşchi vicleni pe faţă, pe sub rochie şi în pantofi. Şi pantofii scumpi erau blazaţi. Avea bani-bani. Poşeta de firmă confirma asta, legănându-se în acelaşi stil plictisitor. Asistenta îşi încălecase şeful vârstnic. Maestrul, galben-maroniu, ca într-un atlas anatomic, îi punea pe gânduri pe europeni despre România economică. Cască rar, acum, ca un peşte, în Consiliul de la Bruxelles. Ăsta, da, cuplu - maestrul şi asistenta, studiu de caz de succes, nu?

Acum, boss-ul cerşetor şi asistenta lui stau lejeri în faţa mea la KFC. El încă îşi fumează tacticos ţigara. Un Kent subţire. Îşi leagănă cu tact piciorul. Ea rade încă o îngheţată la pocal. Adună energie care-i rotunjeşte corpul, sugându-i capul, ca şi părul, înăuntru. În trupul uriaş de carne, drapat cu o perdea de in şi un fel de acoperiş de fâş bubos, se ascunde o energie rea, ce-i este împotrivă. Prima se scoală ea.  Păşeşte greu. El se desprinde galeş. Îl roade rolul, ca un pantof nou şi scump. Rapid, revine lângă semeaţa doamnă cu căţelul. Soaţa, în urma lui, urmând aceeaşi scenă: - Cum se ajunge la Băneasa? Femeia impozantă nu-i răspunde. E-o doamnă cu căţel, ce-aşteaptă un domn romantic, totuşi. Ştiţi, Cehov. El stă în cumpănă puţin. Setează. Nu-i pregătit de-un joc atât de complicat. Mâncarea l-a şi moleşit. Şi se decide să înainteze.