Barbu şi Vadim

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Eugen Barbu (1924-1993)
Eugen Barbu (1924-1993)

În foarte utila serie „Apostolii epocii de aur“ din „Adevărul Weekend“, a apărut în numărul din 27-29 mai, sub semnătura lui Radu Eremia şi Laurenţiu Ungureanu, un material consacrat lui Corneliu Vadim Tudor şi Eugen Barbu.

Eu i-aş fi pus în ordine inversă, creierul fiind autorul romanului Groapa, iar Vadim locotenentul lui, rolurile inversându-se după 1989 numai aparent, când Barbu, mult mai abil, a făcut tactic pasul înapoi. Îi cunosc pe amândoi de multă vreme. Între 1992 şi 1996, am fost colegi de Parlament, Barbu în Cameră, Vadim şi cu mine, în Senat. Mai inteligent, Barbu nu s-a prea remarcat ca parlamentar. Se rezerva pentru pamfletele din „România mare”, absolut oribile. Ca senator, Vadim a fost activ şi redutabil. Numai în gura lui să nu fi intrat. Îşi citea cuvântările, pline de referinţe savante, la Iorga îndeosebi, fiind el cultivat şi bun orator. Răsuflarea îi mirosea însă a minciună ca altora a alcool. Un exemplu. Când Barbu a luat premiul Herder, l-a trimis pe Vadim la Viena, ca bursier, cum se obişnuia. Numai că Vadim, care nu înţelegea boabă germană, a făcut un şoc lingvistic şi n-a ieşit niciodată din camera hotelului unde erau cazaţi bursierii din toată lumea. Cu prima ocazie, a şters-o în ţară. Bursa se dădea de la început pe nouă luni. Urmaşul lui, Mircea Scarlat, criticul literar mort de foarte tânăr şi fostul meu student, trimis de Al. Rosetti, mi-a povestit că românii au fost singurii bursieri după Vadim care au primit bursa în tranşe, ca să nu dispară cu ea înainte de termen, iar în anul aniversar, când Fundaţia Herder i-a invitat pe toţi foştii laureaţi şi bursieri la Viena, Barbu şi Vadim au fost excluşi. Asta nu l-a împiedicat pe Vadim să afirme în mod repetat în Senat că şi-a luat la Viena titlul de doctor.

Vadim, care nu înţelegea boabă germană, a făcut un şoc lingvistic şi n-a ieşit niciodată din camera hotelului unde erau cazaţi bursierii din toată lumea. Cu prima ocazie, a şters-o în ţară.

În legătură cu plagiatul romanului Incognito, eu nu m-am mărginit a spune că Barbu „îl urmează îndeaproape pe Paustovski”, cum afirmă autorii din „Adevărul Weekend”, ci l-am pus pe Barbu pe două coloane şi n-am evitat cuvântul plagiat. Singura măsură de precauţie pe care am luat-o a fost, la sugestia lui G. Ivaşcu, directorul „României literare”, să aduc la redacţie cronica bătută la maşină, eu scriind de mână pe vremea aceea, şi nu mai devreme de miercuri, ziua când Cenzura ne dădea avizul de tipărire, nu de alta, dar ca să nu se afle despre ce scriam. M-am conformat şi habar n-am prin ce concurs de împrejurări n-am avut nici un impediment din partea Consiliului Educaţiei şi Culturii Socialiste, Ministerul Culturii actual, care avea ultimul cuvânt, şi cronica a apărut. A doua zi, joi, scandal. Barbu şi-a depus la Uniunea Scriitorilor carnetul de membru şi pe cel de PCR. A fost convocată o reuniune a Consiliului Uniunii, care a ascultat un Raport al Comisiei însărcinate să analizeze acuzaţiile de plagiat. S-a votat condamnarea lui Barbu. Comisia a descoperit şi alte pagini plagiate în afara celor descoperite de mine. A fost redactat un Comunicat oficial al Consiliului, autori fiind G. Dimisianu, redactor-şef adjunct al României literare, şi cu mine, ca iniţiator al afacerii. Comunicatul i-a fost prezentat lui Nicolae Ceauşescu în aceeaşi noapte şi ne-a sosit în redacţie spre dimineaţă. Textul scris pe carul mare, semn că Ceauşescu, care nu purta ochelari, îl citise, spre deosebire de semnăturile membrilor Consiliului rămase cu literă mică, dovadă, ele, că nu-l interesaseră pe Ceauşescu, nu conţinea decât o singură modificare. Noi îl acuzasem pe Barbu de a fi încălcat normele eticii şi echităţii socialiste, formulă adoptată de conducerea partidului. Ceauşescu înlocuise expresia cu normele eticii şi echităţii scriitoriceşti. Animal politic, jivina!

I-a luat locul în revista „Săptămâna”, care fusese iniţial un buletin informativ al Capitalei, Vadim, cu atacurile lui repetate împotriva scriitorilor, impregnate de antisemitism şi preocupate să-i denunţe pe toţi duşmanii regimului, cărora le întocmea fişe destinate Securităţii.

Din acel moment, Barbu şi-a pierdut treptat şi ireversibil din influenţa pe care o avusese de bune decenii asupra forurilor de partid şi de stat. Plagiatul i-a rupt, cum se zice, gâtul. I-a luat locul în revista „Săptămâna”, care fusese iniţial un buletin informativ al Capitalei, Vadim, cu atacurile lui repetate împotriva scriitorilor, impregnate de antisemitism şi preocupate să-i denunţe pe toţi duşmanii regimului, cărora le întocmea fişe destinate Securităţii. Vadim avea uşă deschisă la generalul Bordea şi la alţii, câţiva deveniţi după 1989 membri ai partidului România Mare. Naţionalismul lui era o faţadă. Ca toţi laşii, dacă era strâns cu uşa, dădea înapoi. Când au fost semnate documentele unei înţelegeri româno-maghiare la Snagov, am asistat la o scenă de film: în sala mare a palatului, Ion Iliescu îl lua la rost pe Vadim, care tocmai publicase în România mare o listă cu trădători de neam, printre care preşedintele însuşi; speriat, Vadim, căruia transpiraţia îi trecuse prin costumul alb de vară, rotunjindu-se la subsuori, a retractat spăşit; la sfârşit, ne-am fotografiat cu toţii pe treptele palatului, moment în care Vadim a dat din coate ca să ajungă în fotografia istorică lângă Ion Iliescu; i-am şoptit la ureche preşedintelui: „Dacă acceptaţi, vă meritaţi soarta”. În numărul din săptămâna următoare al României Mari, Vadim a reînnoit acuzaţiile de înaltă trădare. Fotografia n-am văzut-o. Aşa că nu pot spune dacă preşedintele Ion Iliescu şi-a meritat soarta.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite