Parafrazez anecdota spusă de Ronald Regan la o adunare publică în Statele Unite, unde avansul dezvoltării tehnologice şi revoluţia informaţională nu omoară pietatea sau reverenţa omului de rând.

Înaintea sărbătorilor pascale, m-am gândit să recapitulez motivele pentru susţin mai degrabă credinţa decât necredinţa, curiozitatea teologică în raport cu închiderea. Noul ateism, foarte la modă între progresişti, impune un reducţionism epistemic. Lumea celor care exclud misterul divin e, dintr-o dată, mai mică, mai strâmtă, mai înghesuită. Dispar întrebările relevante pentru natura umană: ce căutăm noi pe această planetă? Are lumea creată un tâlc anume? Putem vorbi despre un design al universului? Încrâncenarea ateismului de-a respinge ipoteza lui Dumnezeu face inutilă întrebarea aristotelică privind cauza finală sau primul motor. Deşi îmbrăcat în haina argumentaţiei filozofice şi presărat cu argumente ştiinţifice, propaganda ateilor de modă nouă – perfect ilustrată de Richard Dawkins sau Christopher Hitchens – are un profund substrat ideologic.

Ateismul este ideologic pentru că absenţa lui Dumnezeu nu este subiectul unei investigaţii ştiinţifice. Nu poţi demonstra apodictic o absenţă, aşa cum nu poţi proba existenţa nimicului înaintea faimosului Big Bang. Aceste întrebări părăsesc domeniul specializat al ştiinţelor naturale şi intră, discret, pe tărâmul filozofiei sau al metafizicii.

Într-un anumit sens, militantismul ateu al veacului XXI e produsul târziu al raţionalismului de secol XVIII (raţionalism prin care iluminiştii francezi respingeau o anumită metafizică medievală şi anumite tendinţe teocratice ale tradiţiei ecleziastice). Noul ateism ignoră, totuşi, generozitatea cu care ştiinţa modernă a îmbrăţişat tema paradoxului (e suficientă aici trimiterea la Werner Heisenberg, laureat al premiului Nobel în 1932, şi fizica cuantică). În plan existenţial, apoi, viaţa marilor descoperitori – e cazul lui Louis Pasteur sau a doctorului Joseph Lister (căruia îi datorăm revoluţia în igiena chirurgicală) – demonstrează cum anume, într-un laborator de biologie, conştiinţa religioasă a căutătorului poate acomoda maxima rigoare metodologică a savantului. De la Blaise Pascal până la eruditul Pierre Duhem sau genialul Pavel Florensky, istoria ştiinţei întâlneşte mari figuri religioase, uneori cu înclinaţii mistice.

Cultural vorbind, ateismul închide o problemă, n-o deschide. Noi, cei care trăim în societăţile deschise ale mileniului III, vrem să stimulăm dezbaterea şi incluziunea. De ce să respingem prezenţa religiei din şcoli, mai ales atunci când pedagogia insistă asupra interogaţiei, nu asupra îndoctrinării? O societate civilizată vrem să hrănească sufletele tinerilor cu o paletă largă de interogaţi: de unde vin binecuvântările acestei lumi? Cum a apărut în istoria spiritului cerul înstelat al lui Van Gogh? Dar sublimul junglei amazoniene sau azurul şi splendoarea coralilor din Pacific? De unde vin toate aceste frumuseţi? Ateismul ne spune că frumuseţile acestei lumi vin de nicăieri şi se duc înspre nicăieri.

Anticamera cinismului moral şi a dezabuzării estetice poate fi tocmai ateismul. Doar superioritatea închipuită sau aroganţa explicită te face să ignori izvorul spiritual din splendorile lui Bach (orice cantată, dar mai ales corala: Jesus, bleibet meine Freude, Cantata "Herz und Mund und Tat und Leben" - mov. X, BWV 147). Doar prostia încruntată îţi interzice să asculţi până la capăt faimosul Requiem al lui Amadeus Mozart, să admiri pictura lui Rembrandt cu Fiul Risipitor, să citeşti din Rilke sau Arghezi, să te apleci atent asupra frescelor de la Voroneţ. Ateismul ideologic te handicapează cognitiv şi te mutilează sufleteşte. Nu există o dovadă mai puternică decât profilul moral al liderilor comunişti şi nazişti din secolul trecut, de la Lenin şi Hitler până la Stalin şi Mao Tse Dun.

De aceea, cred că Ronald Reagan avea dreptate. Ideologii necredinţei dau un răspuns obtuz şi precipitat la toate mirările copilăriei. Nu-i lăsaţi să vă golească viaţa de întrebări.