Voi veni aici cu exemplul personal – şi este una dintre rarele ocazii când o fac. De ce? Pentru că pot să dau mărturie despre ce înseamnă să creşti în familia unui fost deţinut politic. De fapt, am fost crescut şi educat de un fost deţinut politic.

Bunicul meu matern a fost „săltat“ de comunişti în anii 50, pe baza unui denunţ. A fost denunţat de un prieten apropiat, deoarece a vorbit, la nişte adunări de prieteni, împotriva regimului. Dar a mai fost un motiv: bunicul meu era băiat de „chiaburi“. Părinţii lui – străbunicii mei – erau mici industriaşi reşiţeni, cărora comuniştii avuseseră deja grijă să le ia tot la naţionalizare, să-i lase la sapă de lemn. Dar nu a fost de ajuns. Tânărul „chiabur“ cu origini nesănătoase trebuia băgat la închisoare, trebuia chinuit, umilit şi reeducat.

Bunicul a petrecut aproape doi ani în închisoare. Cert este că, atunci când a ieşit, nu a vorbit niciodată despre ororile de acolo. I-a spus familiei: „aşa ceva, ce am trăit acolo, pur şi simplu nu poate să fie povestit“. Nici mie nu mi-a povestit niciodată, deşi l-am întrebat de mai multe ori, mai ales în anii de şcoală, când începusem să citesc despre regim. Din închisoare bunicul a ieşit bolnav, cu o boală de inimă care i-a adus până la urmă şi moartea, la o vârstă relativ tânără. Ceea ce a trăit, felul cum a fost umilit şi „reeducat“ a luat cu el în mormânt.

Bun, şi veţi spune – ce e cu asta? De ce să plătească statul o indemnizaţie soţiei bunicului, sau fiicei bunicului? Noi vrem bani să ne construim autostrăzile, nu vrem bani pentru voi ăştia care aţi suferit de pe urma comunismului; şi care oricum aveaţi origini „nesănătoase“ (adaugă unii, chiar şi în ziua de azi).

Mai spun câteva lucruri. În închisoare bunicul a intrat foarte tânăr, iar după închisoare nu a fost lăsat să îşi termine studiile, nu s-a putut înscrie niciodată la facultate. Toată viaţa a fost un simplu muncitor, familia trăind modest, chiar şi pentru standardul comunist. Acum, bunicul meu era un om care fusese educat să muncească de dimineaţa până seara şi s-a obişnuit şi cu asta; dar nu a putut să treacă peste nedreptatea de a fi numit un „chiabur“. Străbunicii îşi câştigaseră averea prin muncă, şi îşi puseseră băieţii la muncă grea, încă de la vârste fragede. Nu erau în nici un caz „chiaburi“, „prinţişori“, „crescuţi în puf“. Evident, nimeni nu l-a ascultat sau luat în serios; evident, de câte ori a încercat să facă un pas sau doi mai sus, toate căile i s-au dovedit închise; evident, unul sau mai mulţi securişti erau mereu pe urmele lui. Maică-mea a fost ameninţată de două ori că nu va fi lăsată nici ea să-şi termine şcoala – nici în liceu, nici în facultate. Aceste familii nu erau doar constant urmărite şi intimidate – erau pur şi simplu stigmatizate social, marginalizate. Taică-meu a descoperit şi el asta când a vrut să avanseze în carieră, şi i s-a spus că nu se poate, din cauza trecutului bunicului; înţeleg că a fost până la urmă unul dintre motivele pentru care taică-meu a preferat să-şi vadă de ale lui, şi eu am ajuns să fiu crescut tocmai de bunicul matern.

Da, aceste indemnizaţii au o valoare de reparaţie morală simbolică, sunt o recunoaştere a faptului că statul a greşit, faţă de aceşti oameni. Şi nu doar în anii 40 sau 50 când i-a arestat, umilit şi torturat, ci pe durata tuturor celor 45 de ani de comunism, când au durat aceste persecuţii. Care, încă o dată, nu s-au terminat la ieşirea din închisoare. Şi au afectat toată familia în cazul nostru dar şi în multe alte cazuri; pe parcursul multor generaţii – nu doar a generaţiei celor care au suferit în închisoare, sau de pe urma deportărilor. Dar dacă ar fi să calculăm pierderile materiale – pentru o asemenea familie? Toate averile străbunicilor, confiscate abuziv de stat şi niciodată recuperate? Toţi anii în care bunicul ar fi putut să fie CINEVA, să continue munca străbunicilor şi să înmulţească ce au făcut ei, şi în schimb a trăit ca un simplu muncitor necalificat? Toate celelalte costuri şi sancţiuni, imposibil de calculat, ale persecuţiei şi marginalizării sociale – care a lovit până în inima familiei, şi a multor astfel de familii? Iar în alte cazuri taţii, mamele, fraţii, surorile sau bunicii au stat şi zece-cincisprezece ani în închisoare, sau nu au mai ieşit niciodată de acolo; şi au lăsat în urmă soţi văduvi şi copii orfani. Cum am putea să calculăm, aşadar, costurile unor destine care au fost practic frânte, zdrobite, cum am putea să cuantificăm suferinţele acestor familii, pe parcursul unor generaţii, şi reparaţiile datorate de stat (autorul moral al crimelor) pentru nişte nedreptăţi strigătoare la cer?

Sunt acestea acoperite, compensate de 300 de lei pe lună în plus la acea indemnizaţie – şi de un salariu mediu brut acordat urmaşilor foştilor deţinuţi, care urmaşi sunt, până la urmă, o mână de oameni? Cum am putea spune sau crede astea? Să nu adăugăm peste o nedreptate strigătoare la cer o alta: aceea a sloganisticii falsei griji pentru cheltuirea banului public care ar trebui să se ducă mereu şi mereu într-un singur sens – ăla al propagandei cu autostrăzile şi cu asistaţii sociali; care asistaţi ar trebui, eventual, trimişi şi ei la muncă forţată, la autostrăzi?