Încă din 15 iunie 2016, când a fost făcută publică soluţia Curţii, fără motivare, am aflat că art. 297 al. 1 din Codul penal este constituţional numai dacă  sintagma „în mod defectuos” are înţelesul de „prin încălcarea legii”. Ca urmare, textul art. 297 al. 1 din Codul penal este constituţional în următoarea formă:

Art. 297. -  (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea legii [a fost înlocuită sintagma„în mod defectuos”] şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Iată ce noutăţi am aflat din motivarea deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale:

1. Noţiunea de „lege” din cuprinsul sintagmei „îndeplineşte prin încălcarea legii” are înţelesul restrâns, adică de lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă. Nu şi de hotărâre de guvern, ordin de ministru sau alte reglementări cu putere inferioară legii [1].

Ca atare, nu mai constituie infracţiunea de abuz în serviciu încălcarea obligaţiilor prevăzute în hotărâri de guvern, ordine de ministru sau alte reglementări cu putere inferioară legii (inclusiv cele care stabilesc fişa postului). Prin urmare, încălcarea obligaţiilor prevăzute în hotărâri de guvern, ordine de ministru, fişa postului etc nu mai atrage răspunderea penală, ci, după caz, răspunderea materială, disciplinară, civilă a persoanei.

2. În motivarea deciziei se sugerează că ridică probleme serioase de constituţionalitate faptul că în textul aceluiaşi art. 297 al. 1 Cod penal, care reglementează abuzul în serviciu, nu au fost prevăzute nici un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării că trebuie să existe pentru ca fapta să constituţie infracţiune.

În prezent, art. 297 al. 1 din cp prevede că există infracţiune de abuz în serviciu dacă funcţionarul încalcă o atribuţie de serviciu prevăzută de lege şi dacă prin aceasta  produce o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane.

Legea de acum (art. 297 al. 1 cp) nu prevede un anumit prag minim valoric al pagubei produse pentru ca încălcarea obligaţiilor de serviciu să constituie infracţiune, deci, teoretic, şi o pagubă de 1 leu poate duce la calificarea faptei drept infracţiune.

De asemenea, legea de acum (art. 297 al. 1 cp) nu prevede o anumită intensitate/gravitate a vătămării suferite de o persoană pentru ca încălcarea obligaţiilor de serviciu să constituie infracţiune.

Lipsa acestor „praguri” minime pentru prejudiciul produs şi pentru intensitatea vătămării drepturilor face să nu existe o diferenţiere clară între răspunderea penală şi alte forme de răspundere (administrativă, disciplinară, civilă) pentru aceeaşi faptă comisă[2].

De exemplu, o persoană care a primit o decizie de imputare pentru o pagubă produsă cu intenţie, oricât de mică ar fi suma imputată, poate fi, teoretic vorbind, şi urmărită penal pentru abuz în serviciu. Ceea ce este excesiv.

Având în vedere observaţiile făcute de Curte pe această temă, în motivarea deciziei,  există o foarte mare probabilitate ca, dacă va fi sesizată şi cu această deficienţă de constituţionalitate a reglementării abuzului în serviciu (lipsa prevederii unui prag valoric/de intensitate), Curtea ar putea declara neconstituţional şi acest aspect al incriminării abuzului în serviciu.

Dacă va fi bine sau rău prin introducerea acestui „prag”, în mod sigur, în dezbaterea publică, vor exista păreri pro şi contra. Dar, Curtea îşi justifică reţinerea de a accepta calificarea ca infracţiune a oricărei fapte prin care se încalcă legea, indiferent de gravitatea ei, prin aplicarea principiului „ultima ratio” (ultima metodă, ultimul plan), în sensul că, sancţionarea penală a unor fapte prin care se încalcă legea trebuie să fie ultima cale, adică să fie rezervată numai faptelor de o anumită gravitate prin care se încalcă legea. Pentru încălcări ale legii de intensitate mai redusă, Curtea afirmă că nu trebuie să intervină răspunderea penală, ci alte forme de răspundere juridică, de exemplu răspunderea civilă, administrativă, materială[3].

P.S. 1. Nici infracţiunea de neglijenţă în serviciu (art. 298 din Codul penal) nu se simte prea bine, deoarece şi în conţinutul ei există sintagma „ prin îndeplinirea defectuoasă”.  Mai mult ca sigur că, pentru termenul „defectuos” pe care-l conţine, art. 298 din Codul penal va pica la primul atac la Curtea Constituţională. De asemenea, nici în cazul neglijenţei în serviciu, legea nu prevede un prag valoric minim pentru valoarea pagubei produse sau pentru intensitatea vătămării suferite, ceea ce ar putea duce la o altă problemă de constituţionalitate.

P.S. 2. Eu aş merge mai departe de supărarea pe care această motivare a deciziei Curţii ar putea să o producă unora şi aş considera-o drept încă un semnal de alarmă că bunul mers al lucrurilor de la noi nu trebuie lăsat numai pe spatele organelor de anchetă penală. Până la anchetele penale, este nevoie de intervenţii „mai din timp” şi mult mai eficiente ale altor entităţi, abilitate să angajeze răspunderea disciplinară, administrativă sau civilă. Acum, mai toate sunt lăsate să fie rezolvate prin „dosare penale”. Nu că ar fi rău, foarte mulţi chiar îşi merită soarta de penali, dar, marea problemă a dosarelor penale este că ele intervin abia la sfârşit, după ce tot răul se produce. E nevoie de o intervenţie mai timpurie, mai în amonte (cum zicea cineva), până când să se producă tot răul. Iar din leacul pentru asta nu pot lipsi: transparenţa maximă pentru treburile publice şi funcţionarea eficientă a celorlalte forme de răspundere juridică, pe lângă cea penală. Deocamdată, totul este lăsat în seama răspunderii penale. Şi asta nu e nici ok, nici eficient pe termen lung şi nici prea democratic.


Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.


[1] Citat din par. 60 al deciziei: „Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară – legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

[2] Citat din paragrafele 76 şi 78 ale deciziei: „...Curtea constată că, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu...

Analizând comparativ reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu cu dispoziţiile legale…ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea reţine că, deşi nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenala, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere, că astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensităţi a vătămării rezultate din comiterea faptei.

[3] Citat din par. 69 al deciziei: „...Curtea reţine că din perspectiva principiului 'ultima ratio' în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală.