Articol preluat din Dilema Veche

Există, evident, posibilitatea unor măsuri preventive, care implică, din partea oamenilor, responsabilitate, competenţă, calcul anticipativ, ingeniozitate. Dar nu putem reproşa nimănui că plouă sau că nu plouă. Cu funcţionarea statului nu sîntem însă la mila „naturii“. Aici intră în joc instituţii, strategii, persoane incriminabile. Primii vinovaţi sînt, fatalmente, cei care au puterea. În mod curios însă, tocmai guvernanţii deleagă fără ezitare culpa către cei din afara lor. Guvernanţii sînt mereu îndreptăţiţi şi inocenţi: o insulă de alb, înconjurată de brunuri crude! O echipă de zîne şi Feţi-Frumoşi se luptă vitejeşte cu toate relele. Cu trădătorii din ţară şi din afara ei, cu Opoziţia, cu nerecunoştinţa generală, cu incompetenţa răuvoitoare a unor comentatori năimiţi.

În faţa noastră străluceşte, prin urmare, o luminoasă galerie de victime neînţelese, nedreptăţite, neiubite… Portretele lor sînt grăitoare: dl Dragnea – cînd şugubăţ, cînd melodramatic, dl Tăriceanu – nobil, providenţial şi vid, dl Tudorel Toader – cu îndemînările sale de croitoraş devotat, necăjita doamnă Dăncilă – chinuită de ea însăşi, dl Codrin Ştefănescu – rău de gură şi vigilent ca un bodyguard, dl Adrian Dobre – cu ochii cîrpiţi, încremenit în proiectul partidului, dl Şerban Nicolae – încîntat de sine ca un corijent vesel, dl Nicolicea – ale cărui „idei“ nu reuşesc să treacă de obrăznicia mahalalei, dl Florin Iordache – apt să răspundă numai la întrebări care nu i se pun, bătrînul pornograf Bacalbaşa, cocheta colecţie de frumuşele nărăvaşe (filoloaga Olguţa, secretara Carmen, jurnalista Gabi), dl Lucian Şova – speriat de efectele negative ale autostrăzilor, economistul Andruşcă, intelectualul Valentin Popa şi mulţi, mulţi alţi conducători versaţi, care nu sînt lăsaţi să lucreze. De cine? De nimeni! Le pun beţe în roate preşedintele, Justiţia, vechea Securitate şi noul stat paralel, „sistemul“, „binomul“, Opoziţia, Soros, UE, NATO, SUA, multinaţionalele, societatea civilă plătită de agenturi. Fără atîtea piedici, am fi fost deja în Rai! Aşa, tot ce ne mai rămîne de făcut este „să mergem pînă la capăt“. Vajnici, victime fericite, înfrăţite cu veşnicia. Să nu se mai spună că PSD-ul consfinţeşte tradiţia PCR. La ăia funcţiona, cît de cît, şi autocritica…

Nici Opoziţia nu e prea autocritică. E supărată ori pe poporul care n-a mers la vot, ori pe opozanţii concurenţi, ori pe opozanţii din sînul propriului partid. Arma preferată nu e seducţia electorală sau construcţia politică clară şi amănunţită. Mai la îndemînă sînt zgomotul, retorsiunea, gesticulaţia. De fapt, nu avem o opoziţie, ci mai multe, care mai de care mai bătăioase şi mai marginale.

Într-un asemenea peisaj, mă străduiesc, pentru supravieţuirea mea interioară, să caut cu lumînarea şi veşti bune sau instituţii şi oameni de o anumită credibilitate. Cred în onoarea majorităţii magistraţilor, mă consolează existenţa Forumului Judecătorilor, am încredere în CSM, în procurorul general, în experienţa de rezilienţă a naţiei, adică în capacitatea ei de recuperare şi recalibrare. Mă emoţionează solidaritatea civică (mai cu seamă aceea a noii generaţii), reactivitatea promptă (chiar dacă nu masivă, deocamdată) a celor care ies în stradă fără să fie ispitiţi cu senvişuri şi autobuze. Cum era de aşteptat, şi „strada“ e trecută de guvernanţi pe lista vinovaţilor. Din cauza lor, ţara are probleme de imagine şi de funcţionalitate! Mai nou, s-a găsit, printre ei, şi un vinovat „greu“, tocmai bun de înfierat cu vigilenţă ideologică: Mihai Şora. A făcut nefăcute în tinereţe şi acum se dă fată mare prin pieţe! Nu mă pot constitui în judecător. Dar cînd văd cu cîtă severitate îl ronţăie tot felul de gazetari de mîna a doua, absenţi din istoria contemporană şi înainte, şi după 1989, mă cuprinde melancolia. Adică Dragnea, Tăriceanu, Nicolicea, Iordache şi toată pletora de prezenţe nule de la guvernare sînt buni, sînt la locul lor, iar Mihai Şora e rău. El e problema! Ne strică „mizanplasu’“! Admit că, din punctul meu de vedere, dl Şora ar fi fost mai inspirat dacă-şi petrecea anii venerabilei sale senectuţi scriindu-şi memoriile. Ar fi un document istoric aparte şi o foarte interesantă analiză autobiografică. Poate o va face. Oricum, nimeni nu are căderea de a-i interzice să se manifeste cum crede de cuviinţă în comunitatea din care face parte, indiferent de tribulaţiile complicate ale vieţii sale.

Dar, una peste alta, stăm bine! Sîntem într-o companie onorabilă: ne-am reapropiat de Ungaria, dăm tîrcoale Poloniei, contemplăm, vag invidioşi, virilitatea lui Erdogan. Şi poate n-ar fi rău, după ce ne-am integrat în Uniunea Europeană, să oferim Bruxelles-ului o compensaţie simetrică: o discretă integrare în Întorsura Buzăului. Iată o versiune plauzibilă a mult doritului nostru proiect de ţară!

P.S. Apropo de vinovăţii, declar că sînt sensibil la reproşul discret pe care mi-l face amicul Gabriel Liiceanu: nu ies în stradă. Aşa e! Nu e genul meu. Prefer să „combat“ cu armele pe care le stăpînesc mai bine. Nu tuturor li se potriveşte insurgenţa nemijlocită. Îi invidiez şi îi susţin pe cei înzestraţi pentru ea, dar mă gîndesc că e nevoie şi de ofensiva (sedentară?) a scrisului. Pînă una-alta…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro