Salvaţi-l pe Băsescu de microfon

Un microfon confiscat pentru liniştea preşedintelui

Un episod şocant a avut loc la Festivalul Callatis când, unui rapper pe numele lui de scenă What’s Up, i s-a smuls microfonul din mână pentru că melodia sa îl picta pe Băsescu în tuşe nu tocmai favorabile. Mai există încă în România sindromul supuşeniei faţă de Cotroceni, identificabil în cei care sunt în stare de orice pentru ca ”domnul preşedinte” (al cui?) să nu fie atins şi să nu se spună public că ”împăratul e gol”.

Înregistrarea momentului în care prezentatoarea TVR Liana Stanciu îi smulge efectiv microfonul din mână cântăreţului va rămâne antologică. Ea circulă deja pe internet şi cred că va deveni ceea ce se cheamă un viral, pentru că este spectaculos să vezi, la finalul celui de-al doilea mandat al preşedintelui, că există oameni dispuşi să se dea în stambă în ultimul hal ca să salveze imaginea lui Băsescu. Ca şi cum ea ar mai putea fi salvată. Ca şi cum protestatarii din iarna lui 2012 nu ar fi spus totul despre mandatul prezidenţial. Ca şi cum referendumul de destituire nu ar fi arătat suficient cum stă în popularitate cel mai iubit fiu al poporului. Ce rost mai are atunci să opreşti o melodie care dă glas lucrurilor care au fost deja spuse şi transformate în vot de mai multe ori? Dar aceeaşi întrebare ar putea fi rostită şi referitor la declaraţiile lui Băsescu însuşi, care nu ratează nicio întâlnire cu diplomaţii români în care să nu se plângă de ”evenimentele din vara lui 2012”, care se pare că l-au afectat tare pe locatarul de la Cotroceni.

Trăiască instituţia personală prezidenţială! Trăiască cel mai iubit fiu al poporului! Partidul, Băsescu, România!

Şi fanii lui Băsescu mai amintesc, atunci când au ocazia, despre ”lovitura de stat” şi despre atacul la democraţie al românilor care au vrut să scuture instituţia prezidenţială de dictatura insidioasă care îşi arăta colţii tot mai ascuţiţi. Gestul confiscării microfonului dă glas aceluiaşi reflex: nu vă atingeţi de Băsescu. Dorinţa era de a confunda persoana cu instituţia. Dacă respectăm instituţia prezidenţială, nu înseamnă însă că trebuie să tolerăm şi derapajele locatarului ei vremelnic, mai ales după ce românii l-au trimis acasă. Dar strategia identificării între funcţie şi persoană a fost mană cerească pentru apărătorii lui Băsescu, ca şi pentru el însuşi, pentru că puteau astfel invoca respectul pentru cea dintâi pentru a masca prăbuşirea omului care ocupa scaunul.

Efectul cenzurii este, însă, contrar aşteptărilor. Fără smulgerea microfonului, melodia ar fi fost ascultată doar de spectatorii şi telespectatorii de moment ai cântecului (nu foarte mulţi, să o recunoaştem). Prin încercarea de a opri mesajul, el a devenit un fel de hit şi acum circulă de la unii la alţii, căpătând valenţe simbolice. Şi aceasta pentru că ne-a dovedit că cenzura nu a murit şi că oamenii preşedintelui încă mai visează la bunul său renume, deşi acesta a murit de mult. De aceea se consideră că trebuie oprit un asemenea cântec precum cel intonat de What’s up, pentru că intră în categoria ”loviturilor de stat” împotriva omului care s-a lipit de scaun. Orice critică la adresa lui trebuie interpretat ca un atac la democraţie. Iar orice contestatar trebuie, dacă nu bătut, ca în iarna lui 2012, dacă nu înşelat, deşi a votat, ca în vara lui 2012, atunci măcar redus la tăcere, ca la Festivalul Callatis. Nu ne mai rămâne decât să trecem la uralele cuvenite şi apreciate:

Trăiască instituţia personală prezidenţială!

Trăiască cel mai iubit fiu al poporului!

Partidul, Băsescu, România!