Regele Charles

Este doar prinţ, dar se poartă ca un rege ocrotitor pentru România. Prinţul Charles de Wales are ţara lui, dar el ne poartă de grijă şi nouă, românilor. Într-o lume a intereselor şi a războaielor economice sălbatice, el o face dezinteresat. Se pare că ne iubeşte, pur şi simplu, în timp ce noi nu ne mai putem suferi unii pe alţii, bolnavi de o dihonie care pare fără limite.

Atitudinea sa faţă de România, în general, dar şi gesturile sale de dată mai recentă tind parcă să înlocuiască pe cele ale politicienilor români, care au cam uitat de promisiunile electorale şi de problemele ţării.

Când un om ţine la tine, îi pasă dacă tu faci ceva bine, sau rău. Îi mai pasă şi de ce faci cu bunurile tale, unele dobândite, altele moştenite, fie de la Dumnezeu, fie de la cei dragi care ne-au părăsit pentru totdeauna.

De exemplu, acestui prinţ străin, ca unui rege în funcţie al românilor, îi pasă mult de pădurile României, considerate o adevărată ”sărbătoare a biodiversităţii”. Şi ne spune că am mai avea avea vreo două milioane de hectare de păduri virgine (câţi dintre noi cunoşteam această cifră, preluată din mass-media? – s.a.), în care trăiesc în bună pace urşi carpatini, lupi, râşi şi alte animale sălbatice, tot mai puţine, pe care nu prea le mai întâlneşti în Europa.

Altfel spus, avem în interiorul graniţelor un adevărat colţ de rai, unde Dumnezeu se mai odihneşte din când în când în timpul peregrinărilor Sale prin lume. Aici, apa şi aerul sunt pure, iar lumina la fel, aşa cum au fost lăsate de la începutul lumii. Tot aici cresc nişte fructe sălbatice, din care prinţul a început să facă gemuri şi dulceţuri pe care le duce în propria cămară, la Londra.

Aşa procedează şi cu mierea de albine  adunată fir cu fir de pe florile imaculate ale locului, după ce le plăteşte pe toate. Aşa procedează şi când cumpără câte o casă ţărănească, de parcă ar fi o operă de artă, dar pe care românul nu ar da nici doi bani, cum se spune. El ştie ce şi cum suntem noi,  cât valorăm, dar noi parcă nu ştim.

Colţul acesta de rai, înzestrat în subsolurile sale, tot de către Cel de Sus, cu mai multe zăcăminte rare, se află în bună parte în Transilvania, către care se îndreaptă priviri hulpave din vecini, de dimineaţa până seara, pe care prinţul le observă, dar le ignoră.

Dar, ce mai observă el, şi nu ascunde acest lucru? Că românii, în loc să-şi apere ”aurul verde” (de cel galben nu mai vorbim, sau de alte binecuvântate bogăţii...), şi-au pierdut minţile de-a binelea şi îl distrug. Mai prozaic spus: defrişează fără încetare pădurile încă neatinse de mâna omului, în acest caz criminală, în scopuri financiare din cele mai meschine.

Când la Bucureşti, zilele trecute, în prezenţa ambasadorului britanic, a avut loc lansarea părţii a treia a documentarului ”Wild Carpathia”, unde s-a adunat multă lume interesată de subiect, momentul a fost onorat de un mesaj  din partea prinţului, în care acesta a spus: ”Se estimează că în România se pierd trei hectare de pădure virgină pe oră. Iar jumătate din acest fenomen se petrece în zone care ar trebui să fie protejate”. Este o atenţionare, un avertisment, iar cifra, neverosimilă la prima vedere, este cutremurătoare.

Din acest text mai lipseşte ceva, dar care se subînţelege: ”Atenţie, Preşedinte, Parlament şi Guvern al României, lăsaţi alte preocupări, trebuie să acţionaţi de urgenţă!”

Nu de la înălţimea prinţului, ci de la nivelul nostru modest, ne alăturăm acestui îndemn cu un strigăt din toţi bojocii: ”Aplecaţi-vă privirea şi spre pădurile României, domnilor guvernanţi!”

A avut şi el în ţara lui păduri virgine, dar britanicii le-au distrus în cea mai mare parte. Ce greşeală! – constată acest os domnesc. Uite, românii fac la fel, şi e regretabil, spune el. Iată un prinţ, care se gândeşte la ultimele păduri ale României, secerate ca iarba de coasele lacome ale burtă-verzimii autohtone, mână în mână cu omarhaisami din toate cele patru zări, spun eu.

Printre alţii, la prezentarea documentarului au participat din partea română trei miniştri (turism, mediu şi agricultură), dar cel cu pădurile, bineînţeles o femeie tot blondă, a lipsit. Probabil i s-au prezentat ulterior notiţele de către o colegă de-a sa prezentă la întâlnire, ministru, cu nume de metal, dar mai puţin preţios.

De când guvernează această doamnă-şef peste arborii României, mai precis de peste un an, pădurile virgine au fost tăiate în continuare, alături de celelalte, fără milă. Hoţii de păduri prosperă peste noapte, la întrecere cu şefii lor, aflaţi tot mai sus spre vârful puterii piramidale româneşti.

Când te gândeşti la ritmul în care se produce această crimă ecologică, ţi se face părul măciucă, şi începe să te doară carnea de pe tine, de parcă acele fierăstraie ucigaşe ar tăia mâinile şi picioarele tale. În rapacitatea lor, pe politicieni nu-i doare nimic.

Pădurile sunt o rană deschisă a economiei româneşti, nevindecată de câteva zeci de guverne, de peste 20 de ani. E adevărat, prinţul Charles se poartă ca un rege neîncoronat, dar liderii noştri, politicienii aleşi de noi, spre binele nostru, unde sunt? Îi mai avem? Probabil, dar unii sunt doar pe statul de plată.

Să ajungă un prinţ străin să-i fie milă de pădurile noastre, de ce avem noi în curtea personală, iar noi să ne comportăm ca nişte surdo-muţi? Oare această slăbiciune de neiertat la politicienii români nu este speculată de cohortele de tokeşi din jurul nostru, dar şi din străinătate, care se uită la noi cu privirea vânătorului la un cerb uşor rănit?

... Prin anul 2009, când mă aflam într-o misiune oficială în Ungaria, m-a oprit un om al locului şi mi-a spus: ”Prin ţara mea, trec nenumărate TIR-uri cu buşteni de la voi, care pleacă spre Occident pe preţuri de nimic. Dacă nu vă este milă de pădurile voastre atât de frumoase, pe care noi nu le avem, măcar comunicaţi guvernanţilor de la Bucureşti faptul că tăierile masive în România provoacă mari inundaţii în Ungaria...”. Ani în şir, această ironie m-a usturat ca o tăietură a pielii pe care pui sare. Simt usturimea şi acum. Dar, pentru că îşi iubea Ungaria lui, am vrut atunci să-l pup pe acel om.

În ţara sa, prinţul de Wales nu e numit rege de către nimeni, din raţiuni obiective. În semn de respect şi iubire pentru aplecarea sa, de mulţi ani, în faţa pământului românesc şi a oamenilor lui, l-am putea apela cu ”Majestate”. Cred că ar merita pe deplin.