S-a tot vorbit anul acesta despre regionalizare, de fiecare dată discuţia ducând spre identificarea politicienilor beneficiari ai acestui proces. Nu au contat paşii ce trebuie urmaţi pentru a realiza acest capitol extrem de important pentru reforma administraţiei publice locale, nu au contat criteriile după care ar trebui realizată, ci au contat doar regii regionalizării. A contat cine o gândeşte la Bucureşti, în marele secret lăsat a fi bănuit dincolo de zâmbetul şăgalnic de sub mustaţa vice-premierului Dragnea, şi cine o primeşte în provincie. Unii liderii politici locali au şi început să-şi facă tot felul de calcule, împărţind funcţii prin alte judeţe în perspectiva susţinerii lor în cursa pentru statutul de „guvernator”.

Ce imperial sună această funcţie! Câte fantasme trebuie să le provoace celor care se visează dumnezei peste viitoarele gubernii! Funcţia de peşedinte este uzată şi evident republicană; cea de guvernator sună mai bine, dă impresia de atotputernicie şi de consacrare, de trimitere a unui semizeu pentru a stăpâni peste muritori. Cred că îşi vor face şi costumaţii pe care îşi vor coase blazoane.

Problema aspiranţilor pentru acest statut este următoarea: aşteaptă ca regiunea să li se dea din pixul de la centru. Or, procesul de regionalizare trebuie să pornească de jos în sus. Nu se poate decide la Bucureşti care judeţe vor forma o regiune. Doar comunităţile locale cu liderii lor politico-administrativi pot decide ce le uneşte şi dacă au un viitor împreună. De salutat este iniţiativa liderilor din judeţele Suceava şi Botoşani, care au şi anunţat că cele două judeţe din nordul Moldovei vor să formeze o regiune. Consider că iniţiativa lor este demnă de a fi urmată şi de cei din alte judeţe care cred că pot avea un viitor împreună.

Până în prezent, între liderii judeţelor a existat o competiţie pentru atragerea fondurilor de la centru, fapt ce a dus la rivalităţi ce se vor stinge cu greu. De exemplu, în zona Moldovei, în ultimii 23 de ani, fondurile au mar mai mult spre judeţele Bacău, Neamţ şi Suceava, pentru că acestea au avut lideri puternici. Celelalte judeţe au rămas privind în lungul drumului, măcinându-şi frustrările. Spectrul regionalizării este încă un motiv de radicalizare a poziţiilor liderilor. „Ce, să ajung să mă conducă X? de ce el şi nu eu?” sunt întrebări pe care şi le pune fiecare dintre competitori. Trasarea regiunilor de la centru va adânci conflictul, iar fiecare dintre perdanţi va ataca guvernarea câştigătorului, acuzând incorectitudini în alocarea fondurilor. Doar înţelegerea dintre liderii locali poate duce la crearea unor entităţi adminstrativ-teritoriale prospere şi stabile.

Faptul că regionalizarea trebuie să se producă de jos în sus este reclamat şi de includerea principiului subsidiarităţii în viitoarea Constituţie (când va fi, dac-o fi!) dar şi de prezenţa lui (până acum doar formală) în legea administraţiei publice locale. Acest principiu presupune luarea deciziilor de către autoritatea publică locală şi intervenţia autorităţii centrale doar în cazul în care autoritatea locală nu reuşeşte să rezolve anumite probleme. Deci, decizia aparţine autorităţii locale şi cu o asemenea decizie trebuie să înceapă şi regionalizarea. Pentru reuşita acestui proces, liderii locali trebuie să treacă proba subsidiarităţii, adică să nu mai aştepte ca totul să vină de la centru. De aceea, cred că exemplul celor din Suceava şi Botoşani trebuie urmat şi de către alţii.

Regionalizarea trebuie făcută chiar dacă vom rămâne cu actuala Constituţie. Cine spune că viitoarele unităţi administrativ-teritoriale trebuie să se numească „regiuni”. Ele pot rămâne judeţe, numai că vor fi mai mari, fapt ce le va permite să deruleze programe de dezvoltare de mari dimensiuni. Şi cu actuala legislaţie se poate realiza acest proces. Ce se mai aşteaptă din camera obscura de la Bucureşti?