Articol preluat din Dilema Veche

Am venit la Bucureşti în ziua de 22 şi am stat dezorientat la domiciliu (împreună cu Mircea Dinescu şi Mihai Oroveanu) pînă la neaşteptata mea desemnare ca ministru al Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991), la propunerea lui Dinescu, a cărui voce, la data cu pricina, conta. Am trăit revoluţia ca pe o surpriză totală (şi fericită) şi ca pe un amestec cvasi-indescifrabil de hazard, incongruenţă, bîlbîială, derută instituţională. Nu am o teorie despre acele zile, nu cred în scenarii „evidente“, în lucrături planetare, în comploturi bine dospite.

 E evident că ceea ce s-a întîmplat în România e, fatalmente, legat de un context geopolitic favorizant, ca multe dintre „realizările“ noastre istorice. O mare schimbare avusese deja loc în fosta Uniune Sovietică (Gorbaciov) şi în mai toate ţările „lagărului“ comunist“, mai ales în Polonia („Solidaritatea“), Cehoslovacia (Havel) şi fosta Germanie Democrată (căderea Zidului berlinez). Dar, repet, nu sînt în posesia unor certitudini de beton privind mecanica intimă a lucrurilor, cum văd că sînt tot soiul de „experţi“. 

Sînt sigur că „vîrfurile“ marii schimbări, începînd cu domnul Ion Iliescu, au mai multe informaţii decît mine şi decît restul lumii despre desfăşurarea evenimentelor. Dar nu sînt în situaţia de a-l apăra sau acuza, cîtă vreme o anchetă riguroasă, imparţială şi neconjuncturală nu va oferi documentaţia necesară pentru o hermeneutică de detaliu a episodului decembrist. (Cu mineriadele e altceva…) Altceva însă mă stupefiază. În vreme ce Ion Iliescu a devenit „omul negru“, fiara diabolică a unei „lovituri de stat“ fatale, şmechere, cu dezastruoase consecinţe (mergînd pînă la asasinat), imaginea cuplului Ceauşescu se profilează, în ultimii ani, tot mai tandru. Au făcut, poate, „unele greşeli“, dar, la bază, erau patrioţi şi au fost transformaţi în victime de o gaşcă de intriganţi criminali, manipulaţi şi manipulatorii. Li s-a confecţionat un proces frugal, nedrept, în sfînta zi de Crăciun, li s-au persecutat familia, colegii de guvernare, memoria. 

Ginerele prezidenţial (văduv al Zoei Ceauşescu) a devenit vedetă tragică la unele posturi de televiziune, Valentin Ceauşescu vrea să dea statul român în judecată pentru că i-a omorît părinţii. De curînd, am aflat din presă că, la cutremurul din 1977, un tînăr a fost salvat din dărîmături prin bunăvoinţa lui Nicolae şi a Elenei: încă o dovadă că sîntem vinovaţi de o sîngeroasă crimă politică împotriva unor bieţi inocenţi. „Răul“ e în altă parte: la Ion Iliescu. Degeaba spui că, dacă cei doi „conducători“ providenţiali ar fi fost lăsaţi liberi pe stradă după 22 decembrie, ar fi fost linşaţi public, fără „asistenţă“ juridică, degeaba spui că nici procesele Revoluţiei Franceze (în care, pînă la urmă, „judecătorii“ se ghilotinau între ei) sau ale „Marii Revoluţii Socialiste“ din Rusia n-au fost un model de jurisprudenţă, cum n-au fost nici sinistrele procese comuniste. 

Marile răsturnări istorice sînt, rareori, impecabile procedural. Părem să fi uitat de traiul precar al populaţiei sub dictatura comunistă, de revoltele de la Lupeni şi Braşov, de asasinarea lui Gheorghe Ursu, de suferinţele Doinei Cornea, ale lui Radu Filipescu, ale lui Paul Goma şi ale altora, care au îndrăznit să „calomnieze“ regimul… Degeaba! Am omorît două zîne şi, drept pedeapsă, azi e mai rău decît pe vemea lor. Din fericire, avem în mînă un vinovat adevărat, un monument de perfidie şi trădare de ţară, cel despre care Nicolae Ceauşescu însuşi spunea că e spion sovietic şi că l-ar fi „terminat“, dacă nu s-ar fi opus nevigilenta lui consoartă. O mulţime de inşi, anonimi şi cuminţi sub dictatură, gesticulează acum feroce pe scena bine mediatizată a „anticomunismului“. În mod ironic, celui care defilează pe la poarta lui Iliescu purtînd un tort decorat cu o pereche de cătuşe i se spune „Ceauşescu“. Să ne înţelegem: nu cred că Ion Iliescu e fată mare, nu cred că „şefii“ momentului decembrist au fost nişte îngeraşi puşi pe fapte bune, fără de păcat, fără de greşeală. Dar nu pricep de ce judecata lor se petrece pe fondul unei stranii tendinţe de reabilitare a cuplului dictatorial, ba chiar şi a Securităţii, a unor foşti activişti şi militari, a căror biografie e masiv cuplată la universul totalitar pre-decembrist. 

Constat, doar, că sîntem un popor „sentimental“, complex, cu o tradiţională vocaţie a „iertării“ creştineşti, dublată, cînd „dă bine“, de o demnă paradă justiţiară… Repet: anchetarea „nomenclaturii“ revoluţionare trebuie dusă, cinstit, pînă la capăt. Dar a lucra, paralel cu această anchetă, la un început de soclu pentru lăcrămoasa monumentalizare al Ceauşeştilor mi se pare nedrept şi ridicol.

A face politică în România de azi a devenit un simplu exerciţiu polemic. De la tribuna Parlamentului sau din felurite studiouri de televiziune se proferează energic grosolănii, perle de limbaj buruienos, chiote de mahala. Acelaşi spectacol dizgraţios se regăseşte şi în presă. S-ar putea edita un pitoresc volumaş cu „vorbele grele“ rostite de vedetele noastre publice. Cutare (fost) ministru, un fel de manechin şugubăţ, îşi atacă (analitic) urmaşul spunîndu-i: „După ce că eşti urît, eşti şi prost!“. Omul e, totuşi, imparţial: chiar şi unui coleg de partid îi atrage atenţia că a devenit „un bichon care se crede pitbull“. Un (fost) purtător de cuvînt guvernamental îi înjură de mamă pe ziarişti şi sare să-l bată, în plină emisiune televizată, pe un „antipatic“ oponent politic. 

Dar, cum spuneam, nici ziariştii nu se lasă mai prejos. Unul dintre ei vorbeşte despre „vaginele Kövesi-Bica“ şi îl întreabă, sarcastic, pe preşedintele ţării: „De ce stai ca un par? Te-ai c…t moale?“. Batjocorirea numelor este şi ea o armă infantil-inevitabilă. „Werner“, „Dacian Julien“, „Cîţu“ ş.a. devin bîte mediatice de mare succes patriotic. Unde sînt vremurile cînd, la vîrful ţării, lucrau nu făcături venetice, ca azi, ci răsunătoare nume neaoşe: Pacoste, Cioară, Burtică, Gâdea, Clătici şi alţii eiusdem farinae?

Cînd repertoriul critic intră în criză, încă rămîn la îndemînă destule soluţii demolatoare: rochiţele doamnei preşedinte, fălcile soţului ei, vorbirea lui sacadată. Altul e prea gras, altul e „matrafoxat“, alţii sînt golani, „sorosisti“ (cu excepţia dnei Renate Weber!) ş.a.m.d. De guvernat guvernează cineva? Mai e timp pentru politică de idei, proiecte, reforme, soluţii? Totul seamănă, mai curînd, cu o epigramă a lui Păstorel: „L-a pus Destinul lui stupid / Într-o dilemă de infern: / Ori guvern fără partid, / Ori partid fără guvern“. Păstorel avea în vedere politicieni din vremea lui. Dar, după cum se vede, avem tradiţii…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro