Cristiana Anghel este senatoare a Partidului Conservator, aleasă în această funcţie după o campanie televizată în care şi-a exhibat zi de zi cearcănele şi suferinţa cauzate de o grevă a foamei. Nu am auzit niciodată de ea înainte de respectiva campanie, iar faptul că ocupă un fotoliu de senator se datorează exclusiv campaniei de presă dusă de trustul lui Dan Voiculescu împotriva lui Traian Băsescu şi Emil Boc. Ca o demnă creaţie a presei, doamna senator emite următorul panseu: „Regret asasinarea jurnaliştilor de la Charlie Hebdo, însă libertatea presei nu este absolută”.

Cum am putea demonta prostia spusă de doamna senator? Să îi explicăm că prin ce a spus se neagă pe sine? Să i se ţină un curs intensiv şi extensiv despre democraţie şi libertate? Să ne îngrozim că această femeie de un cabotinism extrem votează legi care ar trebui să fie în concordanţă şi să respecte principiile democratice şi valorile libertăţii? Cum am putea să o criticăm pe ea şi să o facem praf când din neant i s-au alăturat domnii Cristian Tudor Popescu şi Andrei Pleşu?

Cum aş putea eu să îi explic domnului Cristian Tudor Popescu enormitatea abisală a opiniei sale, în chiar paginile publicaţiei care l-a consacrat şi în care a luat apărarea minerilor pe vremuri. Dacă la Cristiana Anghel înţeleg că de unde nu e nici Dumnezeu nu cere, CTP nu are aceeaşi scuză. E un publicist talentat, care nu mai are nevoie de confirmări sau validări, un om care contează în spaţiul public şi de ale cărui opinii se ţine cont. „Afară s-a făcut ţară” e unul dintre cele mai bune exemple. Dar tot el e de un comic infinit atunci când marţial şi cu răceala unui sfinx o face pe Gică Contra prin emisiunile TV. Şi uite aşa, într-o singură personalitate găseşti şi înţelepciune şi talent şi ridicol. Cum aş putea eu să îi explic acestui om că totuşi libertatea nu ţine de talent.

Problema se complică şi mai mult atunci când vine vorba de domnul Andrei Pleşu pentru că la noi te poţi aştepta la orice – care e iarăşi un rezultat al libertăţii – dar nu să îl vezi pe unul dintre cei mai reprezentativi gânditori ai momentului pus în aceeaşi bancă cu Cristiana Anghel, reprezentanta unui trust de presă care l-a batjocorit şi linşat în mod constant. Dar uite că libertatea îmi permite să fac două afirmaţii. În primul rând îl pot întreba pe domnul Andrei Pleşu cum s-ar fi simţit dacă s-ar fi încetăţenit ideea că merita persecutat de regimul comunist pentru ideile sale, din care unele poate nu aveau nicio valoare. Şi în al doilea rând pot să îi spun că afirmaţia sa conform căreia „libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii” e făcută din fricile sale interioare şi nicidecum din nu ştiu ce principii sau convingeri profunde şi înţelepte. Şi libertatea îmi permite să fac asta într-o publicaţie cu cititori care îl adoră pe Andrei Pleşu.

În ansamblul ei, discuţia are două perspective: una internaţională şi una particulară, locală. #jenesuispascharlie nu s-a născut în România şi nu e o trăsătură specifică spaţiului public de la noi. Valul de empatie născut din asasinate e copleşitor şi ca orice val are şi un soi de impunere. Nu e corect politic să nu fii alături de cei care au murit şi tentaţia de a nu fi de acord, de a te afla într-o frondă afişată public e o tentaţie destul de mare. Păcatul aici vine dintr-o răstălmăcire de sensuri şi din senzaţia de impunere genul ”nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră”. #jesuischarlie nu s-a născut din aprecierea pentru creaţia celor de la Charlie Hebdo ci din tragedia tuturor celor care au fost asasinaţi: creştini, evrei, musulmani sau atei – pentru că nu li s-a cerut o confesiune sau o recunoaştere a apartenenţei religioase atunci când au fost împuşcaţi. Din această perspectivă #jenesuispascharlie nu spune că ai dubii asupra calităţii artistice a caricaturilor, ci că dezaprobi semnificaţia iniţială. E o greşeală de înţelegere pe care cei care o fac nu o vor plăti în nici un fel, pentru că sunt liberi să o facă sau să creadă în ea.

În ceea ce ne priveşte pe noi, la modul particular, aş spune că încă avem o cultură a laşităţii. Sunt decenii de supunere în care şopârla era mai importantă decât protestul real. Cei care au avut curajul să lase ascultatul în surdină a Europei Libere şi bancurile despre Bulă şi Nea Nicu spuse cu teamă pe la colţul blocului şi să iasă în stradă au plătit cu vârf şi îndesat şi nici astăzi mulţi dintre ei nu şi-au găsit dreptatea. Fiul lui Gheorghe Ursu încă se chinuie să îi facă dreptate tatălui său ucis pentru că a protestat. Cei care au tras la revoluţie sunt o enigmă şi familiile celor ucişi încă se întreabă de ce şi pentru ce le-au murit copiii. Dacă şi-ar fi văzut de treaba lor, poate că astăzi ar fi fost acasă, lângă familiile lor. Caricaturiştii de la Charlie Hebdo erau nişte descreieraţi blasfematori pentru unii. Pentru Ion Iliescu, protestatarii din 1990 erau golani şi animale. Libertatea nu e un dar.

Domnul Andrei Pleşu ar face bine să îşi scuture îngerii îmbâcsiţi de pe umăr şi să îşi asume cu adevărat rolul pe care deja îl are în societatea noastră. Dar are totodată şi libertatea de a ignora complet orice sfat şi poate să facă acest lucru în liniştea casei sale sau oriunde altundeva fără ameninţarea unei decapitări sau a unei rafale de Kalaşnikov. Cristian Tudor Popescu şi Andrei Pleşu au spus nişte prostii, dar cel mai important lucru rămâne faptul că în afară de dezamăgirea şi tristeţea pe care au provocat-o nu se întâmplă mai nimic. Rămân doi oameni cu statut onorabil care au dat cu bâta într-o baltă. Nimeni nu e perfect sau infailibil, nici chiar monştrii sacri ai publicisticii. Nu îi va împiedica nimeni să scrie în continuare, pentru că ridicolul nu ucide şi pentru că e bine să ai libertatea de a face prostii sau de a spune grozăvii, din când în când.

Despre doamna senator Anghel nu sunt multe de spus. Ea este unul dintre personajele demne să apară pe o copertă de genul celor de la Charlie Hebdo, răscrăcită şi pătrunsă adânc şi repetat, respectând toate poziţiile imaginate în Kama Sutra, de propriile idei care îi bântuie prin ceaţa minţii. La gât ar trebui să îşi atârne singură un hashtag special: #jesuisbigot.

Pentru cine vrea să afle mai multe despre ce înseamnă critica din caricaturile de la Charlie Hebdo ar putea să intre pe blogul lui Dan Alexe şi să citească despre diferenţa dintre a jigni o credinţă şi a caricaturiza comportamentul habotnic. Pentru că în ţările în care libertatea există, talentul e subiectiv, iar dreptul de a critica nu se discută.