La acea dată, prea puţini români cunoşteau însă regulile de formare ale limbajului democratic. Chiar intelectualii cei mai lucizi, care citiseră literatura anticomunistă, erau în mare măsură captivii universului închis în care trăiseră. În cazul lui Ion Iliescu, fost comunist şi, de la începutul anilor 1970, opozant al lui Ceauşescu, problema diferenţierii prin folosirea unui limbaj burghez, democratic, nici nu se putea, probabil, pune (şi nu s-a pus nici după aceea). Iliescu făcea un joc politic de opoziţie în cadrul regimului şi, mai larg, în cadrul blocului comunist, asumându-şi, cel puţin în parte, rolul de potenţial lider gorbaciovist. Sigur că exprimarea sa deconspiră convingeri nedemocrate, dar esenţială era, în acel moment, delimitarea radicală de Ceauşescu, ceea ce Iliescu a şi făcut.

Încă din zilele Revoluţiei, Iliescu a conceput o formulă politica de guvernare, constituită plecând de la vechile structuri ale PCR, dar funcţionând în jurul noului Front al Salvării Naţionale. O variantă nedemocrată, desigur, care a fost sancţionată rapid de Corneliu Coposu. Acesta, împreună cu Pavel Câmpeanu, i-a cerut lui Iliescu să accepte introducerea partidelor istorice în noul parlament. Lui Iliescu nu prea i-a convenit această propunere, dar a acceptat-o, consfinţind astfel începutul pluripartidismului în România postcomunistă.

După cum se ştie, în 1990, Regelui Mihai i-a fost interzisă intrarea în ţară. Aceasta a fost o mişcare brutală a noului regim, care a arătat că nu doreşte cu nici un chip întoarcerea la monarhie. Principalul motiv al respingerii monarhiei este dorinţa noii elite politice de a se instala la putere, dar au existat şi alte motive importante. Toţi, absolut toţi membrii conducerii FSN veneau din comunism şi aveau o părere foarte proastă atât despre Regele Mihai, cât şi despre monarhie. Chiar dacă ştiau că demonizarea regelui este pură propagandă, credeau în ea fără să vrea. În plus, conform aceluiaşi tipar comunist, gândeau probabil că reîntoarcerea Regelui Mihai ar fi expus ţara unor riscuri de securitate. Ei se temeau, cel mai probabil, că Regele Mihai şi-ar fi instalat imediat o camarilă de origine străină, care ar fi pus în pericol interesele naţionale. Anti-occidentalismul lor era evident. Totuşi, temerile privind riscurile de securitate nu erau complet neîntemeiate. La începutul anului 1990, Uniunea Sovietică era o entitate politică în plină destructurare, dar încă vie şi capabilă să reacţioneze faţă de veleităţile la autonomie ale statelor satelit. Revenirea la monarhie putea fi privită de Moscova ca o obrăznicie de neacceptat. Riscul era, deci, real, ca dovadă că nu a fost asumat de niciunul dintre statele din fostul bloc comunist. Toate au devenit, după 1989, republici.

Ion Iliescu şi liderii FSN au încercat, în fel şi chip, să legitimeze noua republică. Primul şi cel mai important aspect este legat de participarea ”maselor populare” la Revoluţia din 1989. Ion Iliescu a insistat mereu asupra acestui aspect. Dacă masele au făcut revoluţia, atunci noul regim trebuie să fie unul legitimat de mase. Referendumul privind adoptarea noii constituţii a avut acelaşi rol, de legitimare a republicii, care, în chiar definiţia ei, pleacă de la o supoziţie naţionalistă, republica fiind văzută ca o formă de asumare a unui destin naţional după o perioadă în care ţara a fost condusă de ”monarhi străini”. Tentativa de legitimare a republicii aminteşte, fără îndoială, de instalarea prin plebiscit a lui Carol, în 1866, după o lovitură de stat a monstruoasei coaliţii liberalo-conservatoare. Trimiterea la acest eveniment este de rigoare în cazul adepţilor republicii, care, în plus, văd în figura lui Alexandru Ioan Cuza pe adevăratul lor patron. Cuza reformatorul şi cel care a imprimat noului stat o direcţie laică, aşadar modernă, este principala sursă de legitimare istorică a republicanilor.

Chiar de la început, instaurarea republicii a însemnat, pentru forţele de dreapta, dovada că Revoluţia fusese confiscată de foştii comunişti. Câtă vreme Regele Mihai I, care abdicase forţat, în 1947, nu se întorsese pe tron, noua republică era doar continuarea a ceea ce a fost republica impusă de sovietici şi, în paradigmă naţionalistă, de Ceauşescu. Desigur, Constituţia din 1991 este, în sine, o delimitare de republicile comunismului, dar, odată adoptată, discuţiile au luat o nouă întorsătură, concentrându-se asupra regimului proprietăţii. Această problemă era extrem de importantă, căci regimul proprietăţii face, în esenţă, deosebirea între o republică comunistă şi orice altceva. Constituţia prevedea că statul ocroteşte proprietatea. În numele acestui principiu, a fost adoptată prima legislaţie privind restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist. Dreapta a contestat vehement abordarea PDSR şi a lui Ion Iliescu, cerând ca proprietatea să fie garantată, nu doar ocrotită, iar restituirea proprietăţilor să se facă in integrum.

Până în 1996, conflictul dintre cripto-comuniştii iliescieni şi forţele de dreapta a păstrat incertitudinea privind soarta republicii. Republica a fost consacrată numai prin acceptarea ei şi de către forţele de dreapta, în timpul mandatului de preşedinte al lui Emil Constantinescu şi al guvernării CDR. Forţele de dreapta i-au reacordat Regelui Mihai I cetăţenia română şi au adoptat o nouă legislaţie privind restituirea proprietăţii, dar regimul republican a fost menţinut. Eşecul politic total al guvernării CDR a făcut ca Emil Constantinescu să nu mai candideze pentru un al doilea mandat, iar Ion Iliescu să câştige alegerile prezidenţiale. Intelectualii de dreapta cei mai vehemenţi l-au votat, în 2000, pentru ca Vadim Tudor, intrat în cursa finală, să nu creeze, prin prezenţa sa în fruntea statului, o catastrofă naţională. Întoarcerea lui Iliescu la Cotroceni a însemnat, o dată în plus, consacrarea republicii.

După cum se ştie, ultimul mandat al lui Iliescu a fost destul de diferit de mandatele sale de până în 1996. Iliescu a preluat de la Constantinescu direcţia pro-europeană şi pro-NATO, eliberându-se de vechile sale temeri anti-occidentaliste. Dacă, imediat după Revoluţie, el a fost obligat să gestioneze problemele ţării într-un context extrem de dificil, de data aceasta s-a aflat într-o situaţie mult mai încurajatoare. Această relaxare i-a permis să schimbe abordarea în relaţia sa cu Regele Mihai, ceea ce se şi impunea.

Este probabil că Iliescu n-ar fi dorit să-i restituie regelui întreaga avere. Acest lucru nu corespunde, în orice caz, principiilor sale socialiste. El şi-a exprimat însă, în final, acordul, fiind conştient de necesitatea de a diminua impactul delegitimator, încă profund, pe care menţinerea la distanţă a Regelui Mihai îl avea asupra sa, asupra republicii şi, în general, asupra ţării. S-ar putea spune că restituirea proprietăţilor regelui este echivalentă cu victoria lui Iliescu şi a republicii în faţa Regelui Mihai şi a monarhiei. A fost un moment în care regele s-a predat. La fel, s-ar putea spune că numai după ce Iliescu s-a împăcat cu Regele Mihai, restituindu-i proprietăţile, a ajuns să adere, fără echivoc, la valorile unei societăţi liberale. Regele a reuşit, prin urmare, să-l facă să se schimbe. A reuşit, în plus, să-l determine pe Ion Iliescu să recunoască că a greşit atunci când a refuzat reîntoarcerea sa în ţară.

Între regele Mihai şi Ion Iliescu a avut loc o înţelegere în contextul în care niciuna dintre forţele politice nu susţinuse reinstaurarea monarhiei. Câteva lucruri rămăseseră totuşi de rezolvat, în aceste condiţii. În primul rând, restituirea proprietăţilor regelui. Nici un stat nu poate fi considerat ca fiind constituit legal şi apărător al drepturilor câtă vreme fostul său monarh nu poate intra în posesia averii sale. La rândul său, regele şi-a oferit sprijinul pentru consolidarea statalităţii, care era profund afectată, după 45 de ani de comunism şi o tranziţie foarte tulbure. Prin aceasta se poate înţelege recunoaşterea legitimităţii noului regim din perspectiva continuităţii istorice a statului. Înţelegerea ca atare a avut, în mod evident, un important efect legitimator asupra lui Iliescu însuşi şi a închis, dacă nu pentru totdeauna, atunci pentru mult timp disputa politică privind forma de guvernământ.

Republica a fost impusă, în România postcomunistă, printr-un act de putere nedelegabil al partipanţilor (Iliescu, în primul rând) şi a fost legitimată prin acţiuni succesive, fiind, în cele din urmă acceptată, sub specia istoriei, chiar de fostul monarh. Aceasta nu înseamnă că un conflict între monarhie şi republică, definit în diverse feluri, nu mai există încă. Acest conflict caracterizează istoria României, în modernitatea sa, care include cei 45 de ani de comunism. Definirea şi înţelegerea mai clară a acestui conflict, ca şi a surselor lui politice şi istorice, reprezintă o sarcină foarte actuală.