Era, cred, necesară o autentică, nu întotdeauna şi agreabilă privire în oglindă nu doar pentru a ne întreba retoric dacă România este sau nu cea mai frumoasă şi împlinită ţară din Europa. Era mai important să mergem mai departe decât să constatăm, şi aceasta numai în clipele marcate de un plus de luciditate, că cea mai mare realizare a României centenare este că ea continuă să existe ca atare. Nu ca la 1 ianuarie 1919, de pildă, ci măcar aşa cum i-a fost dat să rămână după încheierea celei de-a doua mari confligraţii mondiale şi după trecerea în registre şi catastife sacrosancte a socotelilor finale, pentru noi nu tocmai foarte generoase.

Era, socotesc, un pic mai profitabil nu numai să ne limităm la repetarea celebrei ziceri a lui Petre Carp, zicere referitoare la norocul care ar fi marcat mai întotdeauna destinul ţării noastre. Un noroc care a suplinit adesea ceea ce nu s-au prea învrednicit să facă oamenii.  Din neştiinţă, naivitate, nevrere, lene sau în numele acelei săvârşiri fără desăvârşire despre care scria încă din 1907 Dumitru Drăghicescu ori al lui „merge şi aşa” diagnosticat de poeta Ana Blandiana, mult mai aproape de zilele noastre.

Chiar să fi avut noroc România de la 1 Decembrie 1918 încoace? O analiză cât de cât serioasă mi se pare că ar contrazice iarăşi o viziune din cale afară de optimistă. Nici perspectiva liniştitoare nu dă, la urma urmei, prea multe motive de satisfacţie. Cei 20 de ani de interbelic au oferit ţării şansa dezvoltării, a creaţiei, lucrurile au fost preponderent pozitive sau măcar promiţătoare. Spun asta, chiar dacă nu mă număr printre aceia care apreciază că respectiva perioadă ar fi fost una a absolutului împlinirii, a pământului mioritic devenit loc de manifestare ori sinonim al Raiului.

Clasa politică nu a fost una chiar fără prihană, oamenii de stat autentici s-au amestecat cu profitorii, s-au comis greşeli impardonabile (de pildă în privinţa Basarabiei), regele Carol al II lea nu a fost neapărat un demon care a strivit îngeri, aceştia prea adesea s-au asociat cu Suveranul în multe dintre greşelile comise de acestea, cu voie sau, pur şi simplu, din lipsă de autentică statură politică. Nu-i vorbă, şi la capitolul angeologie naţională am făcut economie ori, din contră, am căzut pradă tendinţei de mistificare ulterioară, desigur explicabilă într-o oarecare măsură şi prin răul care a urmat odată cu începerea comunizării ţării.

O operaţiune căreia ne-am opus o vreme (au făcut-o partizanii din munţi, aceia cărora un nemernic peltic, aşa cum este grobianul pesedist Şerban Nicolae, a avut ticăloşia de a le insulta în urmă cu câteva luni memoria, iar replicile care i-au fost date ipochimenului mi s-au părut destul de slabe, la fel ca cele date lui Traian Băsescu care a debitat verzi şi uscate cu referire la Regele Mihai), apoi am cam acceptat coabitarea contra unor avantaje de moment, aşa cum a demonstrat în recenta sa carte (De la Dacia Antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018) profesorul Lucian Boia.

Iar după 22 decembrie 1989 parcă am fi fost setaţi să ne ratăm norocul. Prin alegeri proaste, prin neprezentări la urne, prin inacţiune, prin naivitate, adesea prin pactizarea ba cu Ion Iliescu, ba cu Liviu Nicolae Dragnea ori prin plusul de încredere acordat celor pe care i-am socotit greşit salvatori ai naţiei şi garanţi ai adevărului şi cinstei. Indiferent că aceştia s-au chemat Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. La alegerile prezidenţiale din noiembrie-decembrie 2014 am căzut pradă iluziei că istoria ar fi repetabilă şi am văzut în dl. Klaus Werner Iohannis o reîncarnare a Regelui Carol I sau a lui Ferdinand Întregitorul. Nu a fost să fie, am avut parte doar de o fiinţă ezitantă care ceea ce face bine astăzi are parcă grijă să arunce în derizoriu ori să strice mâine.

La numai trei săptămâni după sărbătorirea Centenarului vom marca 29 de ani de la Revoluţie. Despre care nici astăzi nu ştim din surse oficiale dacă a fost cu adevărat o revoluţie, o lovitură de stat, o loviluţie. „Vom marca” e un fel de a zice căci şi aici îşi spun cuvântul lehamitea, plictisul. Teama de a recunoaşte că au fost şi că avem în spate, mai degrabă, 29 de ani pierduţi. Nu doar politic, ci şi social şi economic. Nu avem un proiect de ţară, iată, de pildă, lansăm şi relansăm ideea României educate în vreme ce la fiecare rectificare bugetară educaţia pierde sistematic, suntem pe an ce trece mai puţini, românii emigrează.

Până la urmă chiar şi cei care critică ctitorirea Catedralei Mântuirii Neamului ar trebui să recunoască că e singurul lucru mai acătării săvârşit în 29 de ani de zisă libertate. Ajunge? Doar atât ne-a fost norocul? De răspundere sau de folosinţă limitată?

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors. ro  şi pe blogurile adevărul.ro