Dictatorul n-a fugit

Pe 22 decembrie 1989, libertatea noastră a început cu aceste cuvinte rostite de Mircea Dinescu la Televiziunea Română: “Dictatorul a fugit”. Pe 22 decembrie 2014, vom avea un nou preşedinte: începe mandatul lui Klaus Iohannis, care va prelua, cât se poate de paşnic, atribuţiile prezidenţiale de la “dictatorul” Traian Băsescu.

Deocamdată, preşedintele încă în funcţie îşi vede de treabă. A asistat, cu emoţie, la defilarea de 1 decembrie, a rostit, tot cu emoţie, un mesaj către români la recepţia de Ziua Naţională (la care cică s-au adunat, în Sala Unirii de la Cotroceni, vreo 2000 de oameni, mai mulţi decât ies în stradă la o manifestaţie publică, indiferent pentru ce).

Ce rămâne în urma lui se va dezbate în continuare: ce a făcut bine şi ce a făcut rău, ce a izbutit şi ce a ratat. “Îl va judeca istoria” – se spune. De fapt, îl vor judeca oamenii, căci Istoria asta nu e vreo zeitate absolută, tot oamenii o scriu. Dar în urma preşedintelui Traian Băsescu rămân – scrise sau înregistrate – tone de vorbe despre “dictatura” pe care a instaurat-o şi de care ar fi trebuit să “scăpăm” în urma alegerilor prezidenţiale. PSD şi Victor Ponta cu asta s-au luptat, de câţiva ani încoace: cu “regimul Băsescu”, înfierat seară de seară la Antena 3. Asta ne-a promis candidatul Victor Ponta: că va scăpa ţara de tiran şi o va aduce înapoi pe calea democraţiei.

N-a fost să fie. Propaganda de la Antena 3 – primitivă şi stângace – n-a reuşit să câştige alegerile. Dar a lăsat urme. Sunt mulţi cetăţeni de bună credinţă care chiar au ajuns să creadă că în România lui Traian Băsescu s-a instaurat dictatura. Am scris, o dată, că un dictator nu îl numeşte premier pe adversarul său politic. Şi că nu poate fi socotit dictator un preşedinte care e făcut harcea-parcea, zilnic, la televiziune. Câţiva cititori m-au admonestat că n-am priceput nimic, că dictaturile de azi sunt “mai subtile”. Or fi, nu zic nu. Dar constat, deocamdată, că “dictatura Băsescu” se încheie cu alegeri despre care nimeni n-a zis că n-ar fi fost libere şi corecte.

Sunt însă destui comentatori “independenţi” care au preluat şi au dus mai departe teza dictaturii băsiste. Sunt mulţi intelectuali care au risipit enorme energii pentru a demonstra, cât se poate de sofisticat (uneori până la siluirea logicii elementare), că România a căzut în ghearele unui tiran. Vă mai amintiţi scrisoarea către Comisia Europeană semnată de intelectuali notorii în vara lui 2012 prin care se încerca justificarea suspendării lui Traian Băsescu? Merită recitită. Dar să zicem că atunci spiritele erau încinse, încărcătura emoţională era mare.

Există însă destui condeieri – nu neapărat “plătiţi”, unii au făcut-o din proprie voinţă – care au avut drept unică preocupare, obsesiv, de câţiva ani încoace, demascarea “dictaturii” lui Băsescu. Ba chiar îndemnau la Revoluţie. Unii – citiţi presa, blogurile, site-urile – au început deja să “se explice”, să dea înapoi, să schimbe discret macazul. Alţii – vorba lui Victor Ponta – tac, pentru o vreme. Dar toate tonele de vorbe spuse şi scrise fără măsură şi fără responsabilitate rămân. Iar cei care le-au scris şi le-au rostit îşi vor pierde, din 22 decembrie, obiectul muncii. Mare tristeţe trebuie să fie acum prin minţile îmbâcsite ale celor care au produs atâtea opinii despre “dictatura lui Băsescu”. Adică, despre nimic. Ce-or să se facă, bieţii de ei, fără “dictator”? Vor trebui să se reorienteze, să-şi găsească un nou “obiect al muncii”.

Sigur, mai există o posibilitate: Traian Băsescu să-l aresteze pe Klaus Iohannis şi să se instaureze ca preşedinte pe viaţă. Pun pariu că, printre marii luptători împotriva “dictatorului Băsescu”, sunt unii care speră până în ultima clipă să se întâmple asta, ca să poată decreta apoi, fericiţi, că au avut dreptate. Dar o asemenea absurditate nu se întrevede.

“Dictatorul” n-a fugit. O să-şi încheie mandatul în cel mai banal mod cu putinţă, predând prerogativele noului preşedinte. Asta e: democraţia – din fericire – e plicticoasă.