Important e să ştii să lucrezi cu mulţimile şi cu teoriile care li se aplică. Miraculos, nici nu mai e nevoie să iei BAC-ul ca să ştii să operezi.                                                                          

Când auzi de teoria naivă[1] a mulţimilor, nu te mai uimeşte nimic, pentru că ştiai demult că mulţimea nu e altceva decât o adunătură de fraieri. Dacă te iei după ultimele sondaje, opinia capătă şi mai multă greutate de vreme ce poţi să ascunzi virgula cât vrei şi tot să te voteze lumea. Răbdarea de a trece pe la şcoală îţi arată că mulţimea e şi o colecţie de obiecte ce posedă o proprietate comună[2], (pe care o aranjezi logic dacă stăpâneşti combinatorica). An după an s-a încercat găsirea unei ordini sau măcar o logică, doar ca să eşuăm lamentabil în cele mai neaşteptate instrumente: câteva căldări, doi pui, un litru de ulei şi o pungă de făină. Cine nu crede poate încerca metoda empirică de împărţire a bunurilor, ca să vadă dacă mulţimea chiar se aranjează după cum doreşti în anul electoral. Singura necunoscută din această ecuaţie este n, unde n face parte din DNA şi reprezintă numărul de ani în singurătatea matriceală a unei celule cu patru pereţi, sau de 2x2 cum ar spune matematicienii.

„Eu nu m-am născut să împart, ci să înmulţesc“ se aude din spatele clasei. Sună ca şi când ai liberaliza matematica, doar că mulţimea e finită şi dacă ţie îţi dă pe plus, sigur nouă ne dă pe minus. Cum să nu îl admiri pe unul care se uită în ochii tăi şi îţi spune că teza la matematică nu face doi bani, pentru că la şcoala vieţii acumulezi adevărata experienţă în a aduna cu două mâini?

Speranţa rezolvării problemei noastre se îndreptă către coeficientul binomial, un fel de sfânta treime fără a treia latură a sfintei lucrături. Unii s-ar putea gândi că binomul lui Newton[3], care e o formulă pentru ridicarea la o anumită putere naturală a unui binom, e drumul corect pentru prevenţie şi pedepsire, dar matematicienii constituţionali au decis ca Sir Isaac Newton să îşi vadă de mărul lui.

Rămâne întrebarea dacă să alegi ecuaţia cu două necunoscute, una la stânga şi cealaltă la dreapta, sau să ţinteşti direct către o ecuaţie diferenţială.

Când vine vorba de alegeri, mai că îţi vine să te asociezi, într-o mulţime dezordonată, cu radicalul liber[4]. Nici nu mai contează că, dacă e radical, e posibil să nu fie chiar atât de liber, iar dacă e liber, poate că nu e prea radical. Detoxul e necesar pentru că radicalul nostru liber e din chimie şi nu are nicio legătură cu aritmetica obişnuită. Rămâne întrebarea dacă să alegi ecuaţia cu două necunoscute, una la stânga şi cealaltă la dreapta, sau să ţinteşti direct către o ecuaţie diferenţială, chiar dacă habar nu ai de unde vine şi cât de diferită e.

Pe final, îţi dai seama că îţi e dor de vremurile în care 1+1=2 şi că matematica a devenit la fel de imprecisă ca medicina, educaţia, colectarea taxelor, investiţiile şi, în general, tot ce ţine de viitor. Aşa că puţină şcoală nu strică nimănui înainte de a se apuca să sharuiască şi likeuiască tot felul de prostii conspiraţioniste, pentru că adevărul e simplu: mulţimile sunt naive temporar, combinaţiile sunt finite şi poţi să muţi virgula o vreme, pentru că la final matematica o fi imprecisă, dar nu minte şi nici nu fură, e chiar tehnocrată.

Mai pe scurt şi fără multe calcule, cel mai bine ar fi să nu votezi hoţi, fie că eşti naiv sau nu. Uneori, dacă te încăpăţânezi, 1+1+1+1+1+1+1+1+1 nu e o adunare obişnuită, ci mai degrabă nişte gratii.


[2] Halmos, Paul R., Naive Set Theory, Princeton, N.J.: Van Nostrand (1960)

[3] Coolidge, J. L. "The Story of the Binomial Theorem” (1949)