Caut un preşedinte îngrozit de ideea că ar putea conduce o Românie de mâna a doua. Sau de ce nu îmi doresc un Prometeu de buzunare

Caut un om retras din foamea de a produce o schimbare într-o ţară care se schimbă singură la faţă de furie când i se spune că e prea târziu pentru preferinţe, dar nu e prea târziu pentru decizii reale în turul II al alegerilor. Caut un preşedinte care să se îngrozească gândindu-se că e posibil să conducă o Românie "la mâna a doua": în asta au transformat-o toţi cei care au trimis românii acasă din faţa secţiilor de vot din Diaspora.

Atitudinea lui „sau-sau” e întotdeauna cea mai puţin confortabilă. Odată eliminat „mirosul” omului chinuit de o pluralitate de înţelesuri, jocul de-a alb şi negru e uneori degrab` vărsătoriu de sânge. Sună familiar, nu? Şi totuşi, prea puţin românesc. Cred că cel mai incomod e sentimentul de revendicare de la o lume împărţită în trei: o ceată roşie, o ceată galbenă (fiecare, bine definite) şi o gaşcă nedumerită care tratează problema alegerii unui preşedinte în termenii desemnării „unui boss” peste o bandă.

Nu o să vorbesc însă despre cei indiferenţi, pe care nu i-am alăturat triadei de mai sus, ci despre maniera în care a juca galben sau roşu pe ruletă înseamnă, în oricare dintre cazuri, a fi un antirealist pentru Celălalt, cu o opţiune diferită de a ta. Pentru că aşa se asumă mutual, electoratul lui Iohannis şi electoratul lui Ponta: fiecare strigă la antirealismul celuilalt, la fragilităţile şi vulnerabilităţile liderului lor, ca la neputinţele unei amibe. Totul,  pentru luarea palatului (de/) în iarnă, în stăpânire.

Unii vor un promotor, un preşedinte-marionetă, un zeu-maşină, dibace în făurirea promisiunilor: îl vor pe cel cu care au negociat un scaun de premier sau de ministru. În termeni mai puţin elevaţi, vor un precupeţ favorabil. Alţii vor un creştin: brusc, Dumnezeu e pronunţat cu aceeaşi frecvenţă a unui slujbaş plin de înţelepciune, lăsându-ne cu dezgust sentimentul că zilele astea, Dumnezeu lucrează pentru oameni, nu prin ei. Iar formula Dumnezeului pus la lucru prinde la cei ce sunt sensibili la simpla asociere a unei figuri politice cu privilegiile lor spirituale, care ar trebui să rămână intime şi autentice. I-aş întreba totuşi, ce te faci când acelaşi Dumnezeu îţi spune să nu furi? Şi la fel de bine aş întreba cum se transferă diferenţele credincios-creştin pe un scaun politic şi cum se probează asta, în vreun fel, vreodată?

Mai sunt unii care vor un Prometeu de buzunare, un deschizători de comori şi un îmblânzitor de FNI, care să fie prin excelenţă darnic: cu pensiile, cu alocaţiile, cu salariile bugetarilor. Aşadar, să fie un empatic mai mult decât rezonabil.

Să nu îi uităm pe cei care vor o moştenire: uneori, leapşa de culori politice se ia din tată în fiu.  Aşadar, ei sunt căutătorii unei figuri loiale. Alţii vor un tehnician, un priceput, un supravieţuitor, un individ cu un know-how, ca noi toţi: vor un meseriaş sau un profesionist. Vor un ales care să îşi exporte putinţele în palpabil, în capacitatea de a lupta pentru subzistenţă, în dibăcie.

O să vă spun ce îmi doresc eu, dincolo de culorile unora şi de indiferenţa altora.

Eu nu caut un stăpân, pentru că am văzut oameni care sub pretextul democraţiei au trăit contextul unei sclavii industriale, al unei munci dictată cu pierderea măsurii şi înstrăinarea de familie. Eu caut un om care să poată ţine măcar uşile deschise pentru toţi cei care au trăit şi trăiesc astfel.

Caut pe cineva care să nu confunde exercitarea unui drept care ţi se cuvine ca cetăţean român cu o piruietă de entuziasm sau cu bucuria tâmpă a unui halucinat de voinţă de putere. 

Caut un om care să nu ştie să promită şi să ştie să facă: un obsedat de praxis, o figură retrasă din clişeele foamei de „a produce o schimbare” într-o Românie care se schimbă singură la faţă de furie şi de necaz când i se spune că „e târziu” pentru preferinţe, dar nu prea târziu pentru „decizii” reale în turul doi al alegerilor.

Caut un preşedinte care să se îngrozească gândindu-se că e posibil să conducă o Românie „la mâna a doua”: în asta au transformat-o toţi cei care au trimis românii acasă din faţa secţiilor de votare din Diaspora.

Caut un om conştient de faptul că mâinile care scriu acum acest text sunt mâinile unuia care munceşte de dimineaţa până seara în mod onest, care nu poate pricepe cum poţi să te declari „intelectual” şi să fii nu tolerant, ci indiferent, la plagiatul produs într-o teză de doctorat a unui candidat care a pronunţat numai câteva grimase ca răspuns la un gest „copist”. Nu-i nimic. Din seria asta, am putea vedea, curând, opere complete, semnate dintr-o poziţie de înalt demnitar. Dar conştiinţa nu e lucrul cel mai egal distribuit în lume, şi ce alt context mai bun decât acesta ca să te convingi?

Caut un om care să aibă „Da-ul” şi „Nu-ul” cerului gurii lui, nu caut un preşedinte-sforar. La tras sfori, toată lumea se pricepe. Caut un preşedinte care să aibă ochi, idei, simţuri şi strategii pentru războiul-rece de afară, nu doar pentru certurile de gaşcă din teritoriu. Caut un om care să nu instrumentalizeze credinţa într-un act de campanie, transformată într-o caricaturală cruciadă morală desprinsă dintr-o poveste cu băieţi răi şi oameni de treabă. Şi, utopic fie spus, mi-ar plăcea unul care să nu creadă că a merge la Cotroceni e ca şi când ai avea cel mai râvnit job de pe pământ.

Am scris simplu, şi cu zvâc, pentru că e momentul în care nu doar să ne facem auziţi, ci să ne şi înţelegem unii pe alţii, măcar în perspectiva a ce vrea fiecare şi că nu e întâmplător că toţi vrem ceva pentru şi în acelaşi loc.

Eu am spus ce vreau şi, evident, examenul meu de maturitate e să gândesc cine poate să răspundă la ceea ce vreau dintre cei doi. Veţi spune că este la fel de evidentă opţiunea mea, din tot ce am scris mai sus. Dar într-un fel, cred că fiecare votează, la final, cu cel cu care se identifică, direct sau prin diferenţă. Nu aş putea trăi împăcată cu mine, când mâna care a scris onest de fiecare dată, ar pune un „da” circumstanţial peste tot ceea ce contravine valorilor sale vitale. Iar acum scrie un om de 22 de ani care se întreabă cum poţi pretinde că poţi conduce o ţară, când nu ai putut să îţi conduci propriile gânduri?

Cu siguranţă, textul acesta va primi multe pietre, dar e firesc să fie astfel. Într-un fel, există simpatizanţi şi opozanţi. Au însă şi argumentele rostul lor.

Morala articolului e însă alta: importanţa de a te duce la vot cu un argument. Pentru că a alege un preşedinte nu înseamnă a exersa doar o judecată de gust.