Mulţi s-au bucurat că la sfârşitul anului trecut România a ales un preşedinte calm, retras, echilibrat şi fără dorinţa de a tulbura scena publică prin valuri verbale şi mişcări bruşte. Dar credeţi că, după cinci ani de linişte şi pace, de pacte şi concordii, alegătorul român îşi va mai dori asta în cazul în care nu simte că trăieşte mai bine? Este românul, aşa cum îl cunoaşteţi, un iubitor de linişte pe intervale aşa de mari? Eu mă îndoiesc, deşi îmi acord spaţiul şi să mă declar – peste 5 ani – surprins.

Alexis Tsipras – cel căruia i-a venit rândul să sperie acum Europa – este o stea a politicii socialiste, anarhiste şi populiste din Grecia. Sunt mai mulţi „Ţipraşi“ prin Europa – unii de stânga, alţii de dreapta - dar ne oprim la grec pentru că de-acolo vin săptămâna asta veştile importante referitoare la viitorul incert al unei ţări a Uniunii Europene. 

Tsipras este descris într-un articol recent al Financial Times drept extrem de abiţios şi foarte nerăbdător să devină premier. Tocmai această nerăbdare va salva, cel mai probabil, Grecia. Pentru că Tsipras – care a ajuns la vârful politicii printr-o retorică extremă – va deveni un moderat doar ca să-şi vadă visul de mărire şi ambiţiile împlinite.

Însă ce ne spune ascensiunea lui Tsipras? În primul rând ne arată că, dacă oamenii nu încep să simtă repede bunăstarea promisă, orice ţară se poate trezi cu un politician tânăr, populist şi anti-sistem în vârful administraţiei.

Iar România, deşi acum pare ferită de un asemenea traseu, poate ajunge în acestă situaţie fără prea multe avertizări. E de-ajuns o politică a consensului care duce mai departe un dezastru administrativ şi politic timp de câţiva ani. Aşa apar rechinii populişti, pe ape aparent calme dar care ascund furii în adâncuri.