Timişoara este un oraş al începuturilor ratate de România. De aici a plecat Revoluţia din 1989, schimbarea pe care România nu a apucat să o termine niciodată. Aici s-a strigat pentru prima oară „lustraţie”, o curăţenie respinsă de majoritatea cetăţenilor, minţiţi până la înspăimântare că se vor umple închisorile cu toţi cei care au lucrat în sistemul public, înainte de căderea lui Ceauşescu. Tot la Timişoara s-a votat de fiecare dată ca administraţia locală să fie condusă de cineva fără antecedente ceauşiste. Dar nu e de ajuns să fii antiestablishment pentru a administra un oraş cu pretenţii europene. Fronda nu s-a dovedit a fi automat un bun manager.

Revoluţia începută la Timişoara, in 1989

Revoluţia începută la Timişoara, in 1989

Timişoara este, în prezent, primul oraş din România care a votat un primar născut în afara României. Un cetăţean străin. Dominic Fritz este german, a lucrat în anturajul unui fost preşedinte federal şi a venit în Timişoara implicat în proiecte ale societăţii civile, pe care le-a organizat minuţios şi în care a reuşit să se impună ca lider. Asta l-a şi recomandat candidat la primăria celui mai vestic oraş al României din partea unui partid, USR-Plus, împins de la spate de tineretul poziţionat în centrul liberal şi progresist al bazinului electoral, cu o agendă politică fundamentată pe sancţionarea clasei politice a ultimilor 30 de ani.

Intrat în primărie, în 2020, pe un val de simpatie generat de promisiunea regândirii filosofiei şi practicii administrative, Fritz s-a împotmolit în mecanicile interne corupte, în păienjenişul de cumetrii transpartinice, abonate la sifonarea banilor publici şi parazitate de incompetenţi plasaţi strategic pentru a nu deranja interesele din jurul municipalităţii. Simpla devoalare a situaţiei găsite i-a atras antipatia întregului organism instituţional, pus în faţa riscului de a-şi pierde privilegiile - la fel cum, în 1989, Securitatea ceauşistă nu a putut permite revoluţiei declanşate la Timişoara să ducă la bun sfârşit schimbarea. Iar printre cei lezaţi s-au aflat şi aliaţii electorali ai partidului lui Fritz, conservatorii din Partidul Naţional Liberal, care au dat tonul rezistenţei la reformă în Primăria din Timişoara.

Dominic Fritz a greşit şi el, în timpul scurs. Încercările de a curăţa aparatul primăriei s-au blocat în justiţie, aşa că primarul a construit o administraţie paralelă, amplificând animozităţile. Vrajba locală s-a transferat la scară guvernamentală, iar Fritz şi alţi primari din acelaşi partid au fost dezavantajaţi la împărţirea bugetelor. În aceste condiţii, administraţia lui Fritz a ratat cel mai important lucru: nu a livrat timişorenilor schimbarea promisă. Nu a dat oraşului o orientare spre viitor, nu a refăcut faţa oraşului. Dar nici nu a reuşit să comunice eficient că administrează oraşul sub asediu. Este, aici, şi vina USR.

Intrat la guvernare în urma alegerilor parlamentare din 2020, USR a părăsit coaliţia de guvernământ după nici nouă luni, ca urmare a unor lovituri sub centură plasate chiar de premier pentru a deschide calea refacerii majorităţii parlamentare alături de opoziţia post-comunistă PSD. Cât timp s-au aflat la guvernare dar şi după aceea, discursul USR a fost unul de victimizare iar partidul a părut un câine lăsat în faţa uşii, afară, în ploaie. Nici după ce a ajuns în opoziţie, USR nu a schimbat tactica: nu are o strategie unitară, coerentă, limpede, agresivă şi eficientă nici ca adversar politic al puterii, nici în privinţa susţinerii propriilor primari. Dimpotrivă: acelaşi tonus de bocet, aceeaşi tânguială care nu are cum să mai mobilizeze proprii alegători, profund dezamăgiţi de năruirea constantă a speranţelor şi cu aşteptări electorale tot mai puţin optimiste.

Dominic Fritz - pe vremea când candida la Primăria din Timişoara

Dominic Fritz - pe vremea când candida la Primăria din Timişoara

Aceeaşi tânguială s-a auzit din partea partidului lui Dominic Fritz şi la acest sfârşit de săptămână, când  primăria din Timişoara a fost scena unor incidente care amintesc de o perioadă, anii 30 ai secolului trecut, în care România era bântuită de fanaticii legionari, admiratori ai regimului nazist de la Berlin. Vineri, 14 ianuarie, la nici 24 de ore după ce simpatizanţii mişcării ultranaţionaliste bulgare Renaşterea au luat cu asalt Parlamentul de la Sofia, interesantă sincronizare, peste Dunăre, la Bucureşti, câteva zeci de susţinători ai extremei drepte parlamentare AUR(Alianţa pentru Unitatea Românilor, un fel de PiS mai micuţ, mai fanatic şi mai rudimentar), însoţiţi de membrii unei grupări radicale, Noua Dreaptă, au intrat în forţă în clădirea Primăriei timişorene, fără să întâmpine rezistenţă din partea forţelor de ordine, jandarmeria şi poliţia locală, nederanjate nici măcar de faptul că nimeni nu purta mască de protecţie sanitară, deşi accesul în instituţiile publice implică această măsură pandemică.

În fruntea mulţimii care striga că străinii de neam nu au ce căuta în funcţii publice s-a aflat parlamentarul AUR George Simion, deputat populist, xenofob şi antivaccinist şi lider de galerie fotbalistică. Istoria recentă, nu mai departe de cea a Serbiei vecine, ne arată că liderii grupurilor de ultraşi violenţi nelipsiţi de la mitinguri şi proteste, pentru a le anima sau a le compromite, sunt dirijaţi din umbră de personaje influente din instituţiile de forţă. Fost om al serviciilor secrete de la Belgrad, Zeljko Arkan Raznatovic şi huliganii din Delije, galeria echipei de fotbal Steaua Roşie, aveau să fie nucleul dur al gherilelor paramilitare sârbe care au comis masacre în războaiele din fosta Iugoslavie. Acelaşi discurs naţionalist, populist şi radical, homofob şi misogin apare la membrii şi susţinătorii AUR, nu doar în reţelele de socializare ci nu de puţine ori şi în viaţa reală. În mod paradoxal, dacă acasă George Simion şi simpatizanţii au o istorie lungă de răfuială cu etnicii maghiari din Transilvania, partidul acestuia s-a aliat în Parlamentul European cu FIDESZ-ul lui Orban Viktor. De altfel, Simion a recunoscut, într-un interviu publicat la Budapesta, că modelul AUR este FIDESZ iar al său personal chiar Orban Viktor.

George Simion şi Claudiu Târziu

George Simion şi Claudiu Târziu

George Simion umblă, de câteva săptămâni, prin ţară, acolo unde nici un ales român nu a mai ajuns de ani de zile. Bate la uşile alegătorilor, le duce produse de strictă necesitate, cum fac frăţiile musulmane în ţările din Orientul Mijlociu cu guverne eşuate, dar şi la porţile unor politicieni. Incidentul de la Timişoara nici măcar nu este singular pentru România. Înainte de a ajunge la Dominic Fritz, Simion şi alaiul său s-au oprit la casa de la ţară a ministrului Sănătăţii, cerând imperativ să nu introducă certificatul verde. Şi, nu mai departe de 21 decembrie, în ziua în care se comemora începutul fazei finale a Revoluţiei din 1989, câteva sute de simpatizanţi AUR luau cu asalt copleşitoarea clădire a Parlamentului din Bucureşti, într-o imitaţie mai puţin spectaculoasă a asediului trumpiştilor asupra Capitoliului, de la începutul lui 2021.

Acţiunile populiste şi agresive ale AUR se bucură de tot mai multă simpatie printre românii nemulţumiţi de modul defectuos în care guvernanţii se ocupă de crizele suprapuse dar şi de aroganţa cu care politicienii îşi văd de orgolii şi meschinării, abandonând cetăţeanul la coada priorităţilor politice. Se simte şi în sondaje: oricât de multe suspiciuni ar plana în România asupra proprietarilor caselor demoscopice, AUR chiar strânge puncte de simpatie. În acelaşi timp, opoziţia democrată este un nor de atomi care îşi pierde forţa de atracţie gravitaţională. Fiecare încearcă să se salveze individual. Primar, parlamentari sau pur şi simplu membri de partid, politicienii USR sunt fiecare pe cont propriu. La fel sunt şi românii. Partidul speranţei românilor, USR, ar fi putut să-şi cumpere, aşa cum fac toate grupările politice relevante, nişte strategi, nişte spin doctors cu experienţă, care să-i fi învăţat cum contezi când eşti la marginea scenei politice şi cum îţi construieşti viitorul succes. Dacă va continua ca acum, USR nu va mai avea nici o relevanţă, după viitoarele alegeri. Care vor fi o luptă între o guvernare eşuată şi o ameninţare neolegionară.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle