Violonista Julia Fischer şi pianistul Henri Bonamy, în recital la Ateneul Român

Violonista Julia Fischer şi pianistul Henri Bonamy, în recital la Ateneul Român

Julia Fischer

Sâmbătă, 7 septembrie, la Ateneul Român, de la ora 16.30, în seria Recitaluri şi Concerte Cemerale, violonista Julia Fischer şi pianistul Henri Bonamy, vor avea în program lucrări de Mozart, Brahms, Enescu, Ravel.

Text de Ioana Marghita

Deşi indicaţia pour le Clavecin ou Pianoforte avec L'accompagnement d'un Violon, înscrisă în partitura Sonatei KV 378 în Si bemol major pentru pian şi vioară de Wolfgang Amadeus Mozart (1756 – 1791) poate lăsa impresia că pianul deţine rolul principal, în realitate, ambele instrumente îşi împart în mod egal ponderea în discurs. Structurată în trei părţi, după moda timpului, lucrarea se deschide cu o mişcare, Allegro moderato, de o frumuseţe când graţioasă, când agilă, pe parcursul căreia vioara şi pianul îşi predau continuu ştafeta, cu o eleganţă ce te duce imediat cu gândul la rafinamentul saloanelor de final de secol XVIII. În Andante sostenuto e cantabile, pianul are iniţial rolul de povestitor pasionat, vioara intrându-şi cu adevărat în rol în a doua secţiune a mişcării secunde, într-o notă generală de melancolie luminoasă. Profilul ritmic, joc al suprapunerilor de binar şi ternar, i-a dus firesc cu gândul pe unii cercetători ai creaţiei mozartiene la o anticipare a ceea ce auzim mult mai clar în Concertul nr. 21 pentru pian şi orchestră, partea a doua. Rondo-ul final înseamnă o exuberanţă şi o vivacitate în care, din nou, cele două instrumente evoluează umăr la umăr, doi parteneri virtuozi în egală măsură. Allegro-ul median ne introduce, prin notele sale repetate, într-o atmosferă de opera buffa, în timp ce repriza încheie în notă alertă, pigmentată de acordurile în pizzicato ale viorii, această sonată compusă, se presupune, în 1779, după reîntoarcerea lui Mozart la Salzburg.

Johannes Brahms (1833–1897) a pus pe hârtie Sonata op. 78 în Sol major pentru vioară şi pian pe durata anilor 1878–1879, în acelaşi timp în care concepea şi Concertul pentru vioară şi orchestră – ambele partituri fiind dedicate influentului violonist Joseph Joachim. Clara Schumann a fost încântată de această realizare camerală, scriindu-i lui Brahms la scurt timp după ce a primit manuscrisul: „Trebuie să-ţi spun cât sunt de entuziasmată de sonata ta. A ajuns astăzi. Bineînţeles că am cântat-o imediat, în întregime, iar la final nu m-am putut stăpâni şi am izbucnit în lacrimi de bucurie”. Erau aprecieri pe măsura emoţiei ce radiază din Sonata op. 78, una dintre cele mai lirice pagini instrumentale ale autorului romantic german. Şi, aşa cum obişnuia deseori acesta, cele trei mişcări ale sonatei sunt intim relaţionate, firul narativ ducându-ne de la nostalgia fină a primei părţi, Vivace ma non troppo, la dramatismul solemn al Adagioului şi până către melancolia cunoscutului lied Cântecul ploii (Regenlied), citat în a treia mişcare, Allegro molto moderato (prezenţă în planul melodic, dar şi la nivelul caracterului acompaniamentului, ce sugerează jocul picăturilor de ploaie). Ultima parte, ce începe în minor şi se dizolvă senin în major, era, se pare, favorita Clarei Schumann care, la 70 de ani, deja şubrezită de boală, îi scria lui Brahms: „Joseph Joachim a fost aici la aniversarea celor 80 de ani de la naşterea lui Robert şi am cântat împreună mult. Am cântat din nou Sonata op. 78 şi am avut o revelaţie. Mi-aş dori ca ultima mişcare să îmi poată acompania călătoria de aici către lumea de dincolo.”

George Enescu (1881–1955) era încă student la Conservatorul de Muzică din Paris atunci când a scris, în aprilie 1899, Sonata a II-a op. 6 în fa minor pentru pian şi vioară. Deşi influenţa lui Gabriel Fauré, mentorul său, se simte cu claritate, lucrarea impresionează prin maturitate şi originalitate, demonstrând că Enescu se afla, deja, în plină evoluţie componistică.Ţesătura sonoră este mult mai complexă, mai fluidă şi poartă cu sine o eleganţă nemaiîntâlnită până atunci în partiturile sale. O sursă de inspiraţie în acest sens a fost şi pasionatul stil de interpretare al colegului său de Conservator, tânărul violonist Jacques Thibaud, căruia îi şi este dedicată lucrarea. Unitatea ar fi cuvântul ce defineşte aceeastă sonată, structurată în trei mişcări: Assez mouvementé, Tranquillement, Vif. Totul este relaţionat organic iar prin apelarea la principiul ciclic, temele nu doar că se reconfigurează, ci se şi suprapun, într-un permanent joc cu alură de carusel. Ambiguitatea armonică, pendularea continuă între major şi minor conferă o supleţe, o mobilitate  particulară, trimiţându-ne cu gândul la libertatea similară proprie creaţiilor tradiţionale româneşti. După un unison hotărât, cu rol introductiv, prima mişcare prezintă linia sinuoasă a temei principale, cu o permanentă evoluţie în valuri armonice, căreia i se alătură o a doua, de o cantabilitate fascinantă. Partea secundă, cu profilul său de lamento melancolic, cu discretul parfum românesc, radiază o poezie şi o expresivitate aparte. Iar finalul energic şi rapid, într-o formă de rondo liber, ce amestecă iscusit exuberanţa cu melancolia, aduce, în mod inedit pentru momentul compunerii sonatei, o serie de efecte de scriitură pianistică ce amintesc de sunetele ţambalului şi care dau o cu totul altă faţetă temei principale a primei mişcări, revenite acum într-o cu totul altă dimensiune.

În schiţa sa autobiografică, Maurice Ravel (1875–1937) caracteriza lucrarea sa Tzigane ca fiind „o piesă de virtuozitate în maniera rapsodiilor ungare”. Interpreta urma să fie violonista maghiară Jelly d'Arányi, pe care Ravel o ascultase la Londra şi care îl uimise; aşa că i-a dedicat în 1924 această piesă în care a căutat să transpună original toată savoarea Rapsodiilor ungare de Liszt, dar şi dificultatea tehnică a Capriciilor de Paganini. Jelly d'Arányi a primit partitura cu doar două zile înainte de a o cânta, dar a făcut faţă cu brio provocărilor sale violonistice.

Rapsodia se deschide cu o amplă cadenţă a viorii soliste care pare a improviza pe coarda a patra un cântec nostalgic, în stilul lăutarilor din Ungaria. Apoi, odată cu intrarea pianului, mişcarea începe să se anime, teme cu ritmuri specifice de dans, de esenţă tradiţională, succedându-se, repetându-se şi conducând către frenezia exaltată din final. Versiunea iniţială este cu acompaniament de pian, cea orchestrală, strălucitoare, fiind ulterioară.

PROGRAM

Sâmbătă    7 septembrie       ora 16.30        

RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE

Ateneul Român

JULIA FISCHER  vioară

HENRI BONAMY pian

Mozart – Sonata nr. 26 în Si bemol major pentru vioară şi pian, KV 378 

Brahms – Sonata nr. 1 în Sol major pentru vioară şi pian, op. 78

Enescu – Sonata a II-a în fa minor pentru pian şi vioară, op. 6

Ravel – Rapsodia „Tzigane”

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: