Manfred Honeck, dirijor: „Muzica este o artă care nu poate fi clonată“

Manfred Honeck, dirijor: „Muzica este o artă care nu poate fi clonată“

Dirijorul Manfred Honeck

Dirijorul Manfed Honeck, care va fi la pupitrul Pittsburgh Symphony Orchestra, pe 3 septembrie, de la ora 19.30, la Sala Palatului, spune că importantele descoperiri tehnice trebuie să servească şi să sprijine muzica.

Ştiri pe aceeaşi temă

Interviu realizat de Maria Monica Bojin

Dirijorul austriac Manfred Honeck, în vârstă de 55 de ani, afirmă că muzica trebuie să fie întotdeauna suverană; la rândul lor, criticii spun: „o lucrare interpretată de Manfred Honeck seamănă cu o vizită la un obiectiv turistic în compania unui ghid local: afli mereu lucruri noi sau le priveşti pe cele pe care credeai că le cunoşti bine într-o altă lumină“. Dirijorul, care a susţinut concerte la Carnegie Hall sau în Festivalul BBC Proms, a mai vorbit despre emoţia pe care o transmit Ceaikovski şi Şostakovici şi despre ceea ce apreciază în mod deosebit la Festivalul „Enescu“. 


Primul concert pentru pian de Ceaikovski este interpretat incredibil de des. Aţi descoperit, poate, motivul pentru care este el atât de popular?
Mi se pare că Piotr Ilici Ceaikovski a înţeles că un compozitor trebuie să se întâlnească, spiritual vorbind, cu inimile oamenilor. Era un maestru în a produce reacţii intense în sufletele ascultătorilor, şi Concertul nr. 1 pentru pian este, încă de la primele sunete, o demonstraţie a acestei arte. Melodiile au mult din motivele muzicii tradiţionale. O a treia cauză care face acest concert atât de atrăgător este virtuozitatea pe care o cere de la interpret – cât despre sonoritatea rafinată de care este capabil pianul, Ceaikovski o pune în prim-plan şi o exploatează la maximum. 

Cum este cazul cu multe din lucrările lui Şostakovici, Simfonia a V-a are un conţinut ideatic ambiguu: o putem privi ca pe o muzică veselă sau ca pe o reprezentare codificată a vieţii poporului rus în timpul Uniunii Sovietice. Ce credeţi dumneavoastră despre Simfonia a V-a?
Are o dimensiune politică şi o poveste politică – nu trebuie să uităm motivul pentru care a fost compusă. Ştim că primele patru simfonii au însemnat pentru Şostakovici siguranţa că îşi găsise, în muzică, spaţiul unde putea să se exprime liber. Lucrurile s-au schimbat, această stare de fapt a luat sfârşit atunci când Şostakovici a fost învinovăţit că scrie nu pentru, ci împotriva poporului rus, iar Simfonia a V-a este un fel de răspuns adus acestei acuzaţii. Ne este foarte clar că aici găsim mesaje ascunse, critice la adresa sistemului, chiar şi atunci când ne bucurăm de frumuseţea absolută a muzicii. De exemplu, în partea a III-a, prin acele solo-uri de oboi, de flaut, de fagot, avem cumva sentimentul că ne aflăm la o comemorare a artiştilor din Uniunea Sovietică deportaţi în Siberia şi dispăruţi. Şostakovici a scăpat de exil pentru că a dus în mod deliberat o viaţă retrasă şi a avut o atitudine smerită. În această simfonie minunată se pot percepe caracterul tragic, lupta pe care şi-a asumat-o compozitorul, mesajele secrete. Un alt exemplu de echivoc în Simfonia a V-a de Şostakovici se găseşte în ultimele măsuri, care sună foarte triumfal. Ele au fost interpretate de partid ca fiind expresia triumfului poporului sovietic, dar cei care au ascultat cu atenţie, melomani sau artişti, au înţeles că prin repetarea timp de aproape două minute a acestor opt note, Şostakovici a vrut să exprime caracterul primitiv al societăţii. În fine, mai există un alt aspect al simfoniei – ea este şi un omagiu adus stilului componistic al lui Gustav Mahler, care l-a influenţat în mod aparte pe Şostakovici. Aceasta se simte foarte bine la începutul părţilor a doua şi a treia, care amintesc de prima simfonie a lui Mahler sau de Adagietto-ul din Simfonia a V-a. Şostakovici îşi manifestă aici respectul şi admiraţia pentru limbajul sonor şi pentru gândirea muzicală mahleriene. 

Aţi condus foarte multe orchestre, în numeroase săli. Ce vă bucură pe dumneavoastră să simţiţi sau să vedeţi în public?
Pentru un dirijor, cel mai important este desigur ca, în momentul în care se află pe podium, să se prezinte impecabil – atunci, în acele clipe, muzica este suverană şi el trebuie s-o servească. Capacitatea unui dirijor de a transmite emoţie vine din faptul că ştie exact ce trebuie să facă din muzică; este nevoie ca el şi orchestra să aibă aceeaşi stare – muzicienii simt dacă dirijorul este sigur pe el, iar când toţi cei de pe scenă au acest sentiment al liniştii şi încrederii, el se transmite şi publicului. Pentru mine, important este să ştiu că vin în întâmpinarea sufletului, a inimii ascultătorilor, şi că ei vor spune după aceea: „Astăzi am avut parte de o experienţă minunată, am câştigat în câteva minute ceva pentru o viaţă întreagă“.

Ce vă place în concertele live?
Spontaneitatea, această caracteristică a orelor de pe podium. Facem repetiţii, sigur, şi stabilim atunci anumite lucruri pe care le vom executa în concert, însă există şi momente pe care nu le putem anticipa, momente când muzica va suna altfel decât ne-am propus – iar asta este foarte incitant. Concertele live sunt deosebite pentru că sunt irepetabile. Ca un exemplu, într-un turneu cântăm acelaşi repertoriu, dar energia noastră şi cea pe care o imprimăm lucrărilor este mereu alta. Se poate ca orchestra să fie influenţată de condiţiile exterioare, sau publicul poate reacţiona diferit – fiecare situaţie cu care ne întâlnim produce efecte extraordinare. Bineînţeles că oricând se poate întâmpla ceva neplăcut, cum ar fi o greşeală tehnică, dar este un risc pe care ni-l asumăm atunci când ştim că, fiind spontani, putem face o muzică foarte bună. 

Spectacole de operă din Statele Unite ale Americii se transmit astăzi live în cinematografe din Europa, avem sunet high definition, există un software special pentru iPad şi iPhone dedicat ascultării muzicii clasice. Sunt aspecte pozitive ale părţii tehnice a societăţii. În acest context, vă temeţi de ceva, în privinţa muzicii clasice?
Pentru ea nu-mi fac griji: este o artă care nu poate fi clonată. Noi interpretăm creaţiile unor mari compozitori trecuţi în eternitate acum două, sau trei, sau patru sute de ani, ceea ce demonstrează că muzica este o parte foarte importantă a culturii. Cât despre noile descoperiri în domeniul tehnologiei, ele trebuie să se subordoneze omului, şi nu invers. Tehnologia are datoria de a sprijini arta, este excelentă atâta vreme cât îi lasă artei libertatea. 

Biletele la concertul dumneavoastră s-au epuizat încă din vară – ne bucurăm că aţi venit la Bucureşti cu Orchestra Simfonică din Pittsburgh. Ce semnificaţie are pentru dumneavoastră prezenţa în Festivalul „Enescu“?
Pentru noi este o experienţă extraordinară, mai ales pentru că nu am mai cântat niciodată în Capitala dumneavoastră. Ştim că Festivalul „Enescu” este cu adevărat un eveniment şi că are un nivel foarte înalt, şi nu putem decât să-i felicităm pe toţi cei care au participat într-un fel sau altul la organizarea şi derularea sa. Felicitări de asemenea pentru ceea ce faceţi pentru melomanii din România ca şi pentru ţara dumneavoastră: este un lucru foarte frumos. Ne bucurăm şi suntem entuziasmaţi că putem fi parte din Festivalul „Enescu“ şi că noi, o orchestră americană, avem posibilitatea să susţinem un concert într-o ţară europeană importantă. 

Numele: Manfred Honeck  
Data şi locul naşterii: 17 septembrie 1958, Nenzing, Austria
Starea civilă: căsătorit, şase copii
Studiile şi cariera
Absolvent al Academiei de Muzică din Viena, a debutat ca asistent al lui Claudio Abbado şi a dirijat ansambluri cum sunt Capela de Stat din Dresda, Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, Filarmonica din Viena. 
Din 2008, Manfred Honeck este director muzical al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh, înfiinţată în 1895 şi condusă, între alţii, de Richard Strauss şi Leonard Bernstein.
Locuieşte în: Altach, Austria

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările