INTERVIU Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului „George Enescu“: „Strigam «Heil Hitler!» cu soldaţii nemţi“

Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului „George Enescu“, vorbeşte despre cele mai cinice forme de exil care au contribuit la educaţia sa, despre supravieţuire, dar şi despre succesul pe care l-a aflat în faţa Cortinei de Fier.

Ioan Holender e nemulţumit. Simte că discuţia aceasta va fi permanent mărginită de întrebări biografice superflue – să facem bine să cumpărăm cele două cărţi în care-a povestit tot, dacă vrem să ştim! Dar îşi testează îngăduinţa, zâmbeşte, mai spune o glumă, un compliment, deşi reaminteşte frecvent că dialogul nu se îndreaptă într-o direcţie bună, că nu-i vede sfârşitul. „Suntem abia în 1948!“ Doar n-am venit aici să scriem cărţi – să facem bine să le cumpărăm pe cele apărute deja! Pe ambele! Aşa nu merge. Simte nevoia spontană a unui odihnitor somn de-un sfert de ceas.

Încercăm mâine. Seara, Sala Palatului, festival. Stafful grandiosului eveniment roieşte în jurul directorului, iar Ioan Holender îşi face timp să asculte pe toată lumea. Şi pe reporterii pentru care, din cinci în cinci minute, povesteşte dramele apăsătoare din viaţa sa, şi pe cei resposabili cu buna organizare a festivalului. Reacţionează cu promptitudine şi când vede un apel nepreluat şi-i lasă, cum se cuvine, un simpatic mesaj celui care-a sunat: „Mult stimate abonat, nu ştiu cum vă cheamă, dar, cum sunt un om curios, v-am rechemat. Mă numesc Holender“.

Cum poate păstra această bunăvoinţă sfidătoare? Nu-i vorba neapărat de complexa personalitate a celui care conduce cel mai important eveniment cultural din România, nu sunt capricii de înalt fucţionar, nu-i nici vânturaticul elan pe care ţi-l dă fericita împăcare cu propria biografie. În jurul lui Ioan Holender parcă sunt întinderi de nisipuri mişcătoare.

„Weekend Adevărul“: Fabrica de oţet şi marmeladă a tatălui era o atracţie pentru micul Ioan Holender. Ce v-a fermecat acolo?

Ioan Holender: Mirosul merelor acre din care se face oţet. Era oţet de mere de 9 grade. Atmosfera aceasta, mirosul de oţet din toate hainele tatălui meu, din toată locuinţa. Până la naţionalizare, la 13 ani, am crescut în acest miros. Am avut doi cai şi-o trăsură şi asta m-a fermecat.

La ce folosea?
Să transporte butoaiele şi marmelada. Era marmeladă de mere, dar nu se punea în borcane, ci în cutii de 5 kilograme. Era marmeladă mai tare, ieftină. Pe vremea aia nu existau malluri, existau prăvălii la care le transportai.

Vă înţelegeaţi bine cu bunicul din partea mamei, comerciant de textile. Vă îmbrăcaţi aparte?
Nu. Nici nu ştii asta! Nu existau costume confecţionate. Lumea cumpăra stofă. Şi cu stofa mergeai la croitor. O dată pe lună, la noi în casă venea o croitoreasă. Bunicul meu avea o prăvălie de costume. A devenit bogat după ’23, când s-a dat o ordonanţă care-i scutea pe toţi cei datori firmelor din străinătate. El a plătit însă datoria şi a fost singurul care a primit în continuare stofă englezească. Vindea la prăvălia Socotec, aproape de Operă.

Era un semn al statutului social croitorul?
Era o normalitate nu doar pentru oamenii înstrăriţi. În plus, mai toţi din oraş aveau o femeie de serviciu, cum se spune astăzi. Ea gătea, se ducea la piaţă pentru cumpărături.

O căruţă salvatoare cu prune
Vă amintiţi de momentul 23 august ’44?
Pe vremea aceea se asculta radio. L-am văzut pe tata, de unde era foarte nervos şi agitat, că a început să urle de bucurie. Vorbea regele Mihai, spunea că întoarcem armele, că s-a terminat războiul. Am fost în cameră şi am înţeles că e ceva îmbucurător, dar exact ce se întâmplă n-am ştiut – aveam 9 ani. Am plecat din Timişoara pentru că nemţii, în retragere, au bombardat tot ce-au mai prins.

Ca un act de răzbunare?
Da. Trebuia să plecăm. Dar cu ce să plecăm? Mi-amintesc că tata a văzut o căruţă ţigănească, acoperită sus.

Cu coviltir.
Bravo! Cu prune.

Cu prune?
Da. Plină de prune. Aşa că tata a negociat, sub presiunea timpului, cât plăteşte pe toate prunele din căruţă. A cumpărat căruţa cu tot cu prune, prunele le-a aruncat pe jos, iar noi am plecat în acea căruţă. Am plecat la Poiana Mărului, un sat după Caransebeş, cu tot cu poliţie, cu primar. Ruşii erau deja în Moldova, în jurul Iaşiului. Când ne-am întors, după cinci zile, ajunseseră deja în Timişoara. Prima întâlnire cu ruşii a fost în restaurantul „Pomul verde“ – mai ştiu şi-acum cum îi spune. Ei, beţi morţi, trăgeau cu revolverul în lămpi, în felinare. Dar pentru noi erau ca nişte eliberatori. Au fost primiţi bine, nu ca nişte cotropitori.
                                                                                                 În 1936, la vârsta de 2 ani
Nu vă speria agresivitatea lor?
Apoi ne-a fost frică de ruşi, din cauza violărilor şi a furturilor. Mie mi s-a explicat că ăştia vin din Mongolia, după ani de luptă, săracii, după ce-au fost invadaţi de nemţi. Şi ei vin pentru noi, ca să ne elibereze şi şi-au pierdut şi ceasurile, să am puţină înţelegere pentru ei.

Scurta perioadă de speranţă
Mama dumneavoastră nu vorbea despre realităţile vremii. Vorbeaţi cu cineva?
Nu. Şi nici nu mi se putea spune. Soldaţii germani care-au fost în Timişoara în trecere erau educaţi, arătau bine, mi-au plăcut – am avut o fascinaţie şi pentru uniforma militară. Eu am fost blond şi cu ochii albaştri, deci şi ei m-au îndrăgit pe mine. Dacă ei urlau „Heil Hitler!“, urlam şi eu cu ei „Heil Hitler!“. Părinţii erau îngrijoraţi, înfricoşaţi, retraşi, dar au fost bucuroşi că ceilalţi nu şi-au dat seama de provenienţa mea.
                                                                                                   Pe Aleea Operei din Timişoara
Şi-au dat seama apoi. Aţi plecat de la şcoala normală la cea evreiască.
Asta a fost în ’43. Am fost îngrozit, n-am înţeles de ce trebuie plec de acolo. În primul rând, am iubit-o pe învăţătoarea noastră, doamna Şovăilescu. N-am înţeles de ce trebuie să mă duc la acea şcoală.

Tatăl dumneavoastră anticipa instalarea comunismului?
Tatălui meu întotdeauna i-a fost frică de ceva. Se ştia ce se întâmplă în Bucovina, Basarabia, Iaşi. Au venit oameni de-acolo pe care i-am găzduit. Au venit oameni la mâncare. Apoi, când s-au instalat ruşii, nu era greu să anticipezi.

Totuşi, a fost o perioadă de prosperitate în familie până la abdicarea regelui.
A fost o perioadă de speranţă. Scurtă. A durat, de fapt, până în martie ’45, când a venit persecuţia cealaltă. Naţionalizarea acestei făbricuţe în care nici nu se mai putea intra a fost tragică. Locuinţa trebuia s-o lăsăm, pentru că şi-a dorit-o noul secretar de partid.
                                                                                                     În Parcul Rozelor din Timişoara
„Am plâns la 13 ani că nu mai avem nici rege“
Aveaţi sentimente faţă de rege?
Da! Mare simpatie. Regele Mihai era ca dumneata, frumos, avea o cărare şi mai frumoasă. Pentru Mihai al nostru, adolescenţii de-atunci aveau o simpatie aparte. Am plâns la 13 ani că nu mai avem nici măcar rege, un simbol al României bune. Aşa a rămas până astăzi. Astăzi – şi asta te rog s-o scrii, ca să ne mai adunăm inamici şi duşmani, că n-avem duşmani –, eu sunt un mare adept al lui Carol al II-lea.

Pentru contribuţia la cultură?
Sigur, dar nu numai pentru asta. Şi pentru apropierea lui de Anglia, şi pentru poziţia contra Germaniei. A fost un om inteligent, a fost, din cei patru regi ai României, cu siguranţă cel mai inteligent. Ce-a luat Carol pentru el, în comparaţie cu ce se fură de la Revoluţie şi până astăzi, e un bacşiş.

De Corso din Timişoara vă leagă amintiri plăcute.
E un bulevard plin cu lume în fiecare sâmbătă seara şi în fiecare duminică dimineaţa, după slujbă. Corso e un loc ferit de vânt. În general, treceai pe Corso, acostai fetele, aflai o mulţime de lucruri care nu ieşeau din categoria bârfelor. Este un obicei sătesc: la sate, te întâlneşti duminica, după ce mergi la biserică. La oraş e acest Corso. Corso din Timişoara era bulevardul de informaţie greşită. Ne tot uitam după americani, că toată lumea spunea că vin. Numai că noi ne-am cam uitat la nori degeaba.
                                                                                                  Tânărul Ioan Holender, în 1947

„N-am ştiut că e Richard Strauss. Credeam că e Johann Strauss. Aşa de incult am fost!“

Aţi fost reţinut de autorităţi în ’56, în urma manifestaţiilor studenţeşti din Timişoara. Ştiaţi ceva despre Revoluţia din Ungaria?
Nu. De unde să ştiu? La radio nu s-a spus, în ziare nu s-a scris. Manifestaţiile erau un ecou, dar pentru cei care-au ştiut. Le-a dat curaj asta. Dar eu n-am ştiut. Studenţii din anul V au pregătit manifestaţia asta. Eu m-am băgat ca musca-n lapte.

Mama dumneavoastră a plecat din ţară înainte...
Cu un an şi jumătate înaintea mea, în ’57. Pe Corso, unde se afla tot, a venit zvonul că se pot înainta acte pentru plecarea în străinătate. Părinţii erau divorţaţi, iar eu locuiam cu tata. Numai că noi am fost refuzaţi. Mama a plecat cam în aceleaşi condiţii în care urma să plecăm şi noi – a plătit o taxă de 1.000 de lei pentru renunţare la cetăţenie şi la toate celelalte drepturi.

„Au uitat de cetăţenia mea română“
Deci dumneavoastră acum n-aveţi cetăţenie română?
Nu. Odată mi s-a spus că vor să-mi acorde cetăţenie onorifică. Dar pesemne că au uitat de cetăţenia mea română. Până să obţin cetăţenie austriacă, acolo eram un simplu refugiat politic, fără posibilitatea de a părăsi ţara, iar în fiecare săptămână, joi, trebuia să mă prezint la poliţia străină, să arăt că exist. După un an, mi-au dat paşaporul Nansen, pentru refugiaţi. Acesta-mi permitea să vizitez ţările care aderaseră la convenţia Nansen. Prima ţară în care m-am dus a fost Italia, unde am văzut Arena din Verona.

Cum se raportau străinii la dumneavoastră?
Nu mi-am făcut repede cunoştinţe. Dar asta scrie în carte, nu mai repet.

Scrieţi acolo că nu agreaţi Coca-Cola, prostiuatele...
Prostituatele, reclamele, tot ce-am învăţat eu aici că e rău. Eu, având o educaţie marxistă, am văzut acolo debandada şi extremismul. Un singur lucru care mi-a dat o anumită legătură a fost opera, la locurile în picioare. Acolo, încet, am intrat în contact cu oamenii, dar a durat mult. Oricum, simpatia ălora pentru refugiaţi a fost mult mai mare atunci faţă de acum, pentru că eram mult mai puţini. Aveau un sentiment de superioritate că ne-au ajutat, că ne-au primit. Acum e o repulsie totală faţă de cei nou-veniţi.
                                                                                               La agenţia impresarială
Ce voiau să ştie?
Mai întâi m-au controlat dacă într-adevăr vin din Timişoara. Trebuia să fac desenul oraşului, cu gara, cu unităţile militare. Au scos tot ce era mai interesant. Oamenii de rând aveau un soi de compătimire, o milă, dar şi un sentiment de superioritate că ei sunt în afara Cortinei de Fier.

„Dacă mi-au dat bani capitaliştii ăştia...“
Ce vă plăcea la noul oraş?
Sala de concerte, spectacolele. Eu, când ajuns acolo, nu auzisem în viaţa mea o operă de Wagner. Niciodată! Nici n-am ştiut de Richard Strauss. Am avut o corespondenţă de trei ani cu profesorul meu de canto din Timişoara, cu profesorul Wiener, care mi-a fost un fel de rabin, căuia i-am spus că ăştia fac aşa multă operetă aici, pentru că n-am ştiut că e Richard Strauss. Credeam că e Johann Strauss. Aşa de incult am fost. E chiar o minune că am ajuns apoi directorul Operei din Viena. (râde)
                                                                                   1985. În calitate de impresar, cu Placido Domingo
Aşadar, impresionantă era deschiderea culturală.
Da. Pentru mine, maşinile, îmbrăcămintea, moda au fost mereu doar utile. Până astăzi. Eram considerat demodat, dar, dacă ai răbdare şi aştepţi, constaţi că toate lucrurile acestea revin la modă.

Aţi avut susţinere să începeţi din nou să cântaţi.
Ce susţinere?

Aţi primit o bursă de 350 de şilingi de la Conservator.
M-am dus la examenul de admitere la Universitate şi, când mi-au dat ăia 350 de şi-lingi, atunci eu, marxist, mi-am spus: „Dacă mi-au dat nişte bani capitaliştii ăştia, înseamnă că valorează ceva vocea mea, că ăştia nu investesc fără un scop“. Am luat lecţii gratis de la profesorul Giurescu, spunând că, din câştigul pe care-l voi avea, să-i dau 20%. Asta-nsemna că avea încredere în succesul meu.
                                                                1992. Cu Eberhard Waechter pe scara mare de la Staatsoper
Înţeleg c-au fost contraproductive aceste lecţii de canto.
Mi-a legat o statuie de gât, că abia puteam să stau în picioare, şi m-a pus să cânt. Altădată, m-a închis într-un dulap, a închis şi uşa.

„Am aproape toţi cei trei parametri de a fi neiubit“

Aţi revenit în Timişoara în ’66, apoi aţi renunţat la cântat. De ce?
M-am întors ca solist, în „Traviata“ şi în „Carmen“. Robert Schulz, un om extraordinar, îmi explicase – poate cea mai importantă explicaţie pe care-am primit-o în viaţa mea – că trebuie să faci un lucru în care ai randamentul cel mai mare pentru ceilalţi. Eram un cântăreţ bun, nu extraordinar. Aveam 31 de ani. E, mi-am dat seama că eu am început să obiectivez această meserie şi, în momentul în care chemarea devine profesie, în care nu mai crezi complet în tine şi devii obiectiv cu tine însuţi, trebuie să faci o schimbare. Acest domn, Robert Schulz, mi-a spus: „Dumneata vorbeşti şase limbi, acesta e un capital, te interesezi pentru foarte multe lucruri, lucru care nu-i necesar pentru un cântăreţ“. Mi-a propus să lucrez într-o agenţie de impresariat artistic.
                                                                                               Cu Luciano Pavarotti şi Renato Bruson
Aţi mai revenit în România până la Revoluţie?
În Timişoara am mai fost. Din simpatie, din dor, din nostalgie.

Execuţia lui Ceauşescu, de nenumărate ori
La Revoluţie eraţi în Viena?
Da, şi era un moment complicat al vieţii mele. Atunci am început şi cu Opera, eram foarte antrenat acolo. Am văzut Revoluţia din punct de vedere uman, era dorinţa de a scăpa de teroare, de dictatura comunistă. Am văzut execuţia lui Ceauşescu de nenumărate ori, pe toate canalele. Dar, să ştiţi, pentru occidentali, Revoluţia a fost şi ca un divertisment criminalistic.

Se uitau ca la spectacol?
Da.

Mineriada aţi văzut-o tot la televizor?
Nu. Am avut o convorbire foarte deschisă cu preşedintele Iliescu şi am mai citit despre asta. Dar ştiu foarte puţin despre evenimentele respective.

Curăţatul străzii cu periuţa de dinţi
V-aţi gândit vreodată, în timp ce lucraţi la Operă, să vă stabiliţi din nou în România?
Să mă stabilesc definitiv m-am gândit la început, dar, având copii, având succesele de acolo, n-am putut pleca. Problema e că aici n-am fost îndrăgostit de o fată. Dac-aş fi avut aşa, o atracţie sentimentală faţă de cineva, poate aş fi revenit. Dar părinţii mei erau acolo, copiii acolo. Totuşi, după mulţi ani, mi-am cumpărat o locuinţă la Timişoara. De-atunci, când plec la Timişoara, îi spun soţiei: „Mă duc acasă“. Aşa, ca s-o enervez. „Zu Hause.“ Cu cât înaintezi mai mult în viaţă, cu cât ajungi mai aproape de pisc, te uiţi în jos de unde ai venit, iar rădăcinile devin din ce în ce mai adânci.

În România, în momentul acesta, sunteţi mai degrabă identificat cu Festivalul „George Enescu“.
În România sunt mult mai iubit decât în Austria, cu siguranţă.

Vi se pare că sunteţi o apariţie neplăcută pentru anumiţi oameni?
Da. Am păreri care nu plac tuturor. Şi, în afară de asta, dacă ajungi la o anumită notorietate, cu cât te urci mai mult peste ceilalţi, ajungi să fii invidiat, iar invidia asta este o forţă puternică.

În Austria, funcţia dumneavoastră era echivalentă cu al doilea om în stat.
Dar al doilea om în stat a schimbat o serie de lucruri tradiţionale austriece. Deloc nu au plăcut aceste schimbări. Am criticat, le-am adus aminte de lucruri de care ei n-au nicio bucurie să-şi aducă aminte. Perioada ’38-’45, despre care austriecii parcă preferă să spună că nu-i istoria lor, că au fost cotropiţi. Or, ei au fost mai nazişti decât naziştii. Curăţatul străzii cu periuţa de dinţi este o invenţie a antisemiţilor vienezi. Într-o emisiune de radio, am spus că este o diferenţă între antisemitismul din România şi cel din Austria. Dacă în România a fost un antisemitism, în Austria a fost o ură contra evreilor. E o mare diferenţă. Acest lucru se vede pentru că au murit foarte mulţi oameni acolo şi mult mai puţini aici.

Aţi fost criticat mai degrabă pentru că veneaţi din România sau pentru că spuneaţi lucruri care nu conveneau?
Uite, dragă, eu am aproape toţi cei trei parametri de a fi neiubit: român, jidan, dar nu sunt homosexual! Asta-mi lipseşte, ca să fie paleta completă.