INTERVIU Vadim Repin, violonist: „Muzica înseamnă libertate!“
0
Muzicianul, despre care Yehudi Menuhin spunea că este cel mai bun violonist pe care a avut vreodată şansa să-l asculte, a cântat miercuri seară, pe scena Sălii Palatului, Concertul nr. 2 de Prokofiev.
Vadim Repin are 42 de ani, cântă la vioară de la 5 ani, iar la 11 ani începea să ia primele medalii de aur la competiţii internaţionale. Iese de la repetiţii (care s-au prelungit cu vreo două ore) zâmbind şi cărând pe umăr, într-o cutie neagră, vioara Guarneri del Gesù, din 1743.
Cunoaşteţi de mult timp concertul. Cât timp vă ia să-l repetaţi?
Depinde. Pot fi cinci repetiţii sau doar una singură. Nu poţi avea niciodată destul timp. Lucrăm la aceleaşi concerte 20-30 de ani, şi tot ne gândim „Am nevoie de mai mult timp“. E normal, aşa e viaţa. Nu atingi niciodată momentul în care să zici „Aa, gata, am terminat cu treaba asta.“ Şi ăsta e un lucru pozitiv.
Odată terminată repetiţia finală, aveţi certitudinea că muzica va suna la fel şi seara, în timpul concertului?
Nu neapărat. Asta e frumuseţea muzicii live, că nu ştii niciodată. Pentru că mai intervin şi publicul, şi atmosfera din sală. Nu ştii cât de emoţionată o să fie lumea: tu, instrumentistul care cântă la oboi, dirijorul sau unul dintre violoncelişti. (râde) Deci, până la urmă, totul e o surpriză. Sperăm că va fi un concert frumos şi repetăm ca să creăm libertatea în interpretare. Aşa ai un dialog pe scenă, nu un simplu cântat împreună.
Şi totuşi, partitura este dată. Câtă libertate poate exista într-un concert?
O grămadă! Dar e foarte greu de explicat. E vorba de ritm; nu poţi calcula o notă în milisecunde. De fapt, o poţi face, cu ajutorul unui aparat, dar n-o poţi reproduce într-o formă logică, încărcată emoţional. Deci totul se întâmplă în momentul respectiv, pe scenă. Însă nu ştiu cum să exprim asta în cuvinte. Este vorba de libertate. Există un microtimp pe care îl ai pentru reacţii: cum reacţionezi la ce face dirijorul, cum reacţionezi la o frază pe care o cântă oboistul sau clarinetistul. Trebuie să fie logic, trebuie să ne continuăm, să ne împlinim unul pe altul. Trebuie să menţii „focul“ – nivelul de energie, de emoţie – pentru ca, în final, să redai gândurile sau visele pe care le-ai avut când ai pregătit concertul.
Aveţi aceeaşi senzaţie de libertate atunci când înregistraţi?
La înregistrări e diferit, pentru că nu ai public, există doar microfonul. În plus, vioara nu este un instrument temperat, ca pianul. Acolo, dacă apeşi o clapă, aia e nota. Dar, în cazul instrumentelor cu coarde, ca şi în cel al vocii, există tendinţe, tensiuni în fiecare notă. Dacă e un piculeţ mai înaltă sau mai joasă, obţii o altă culoare, o altă senzaţie pe piele.
Deci sunetele vă dau şi senzaţii fizice?
Da, cred că unele sunete îţi trec prin piele, le poţi simţi cu pielea.
Vorbeaţi despre gândurile şi visele pe care le aveţi când pregătiţi un concert. Le puteţi exprima şi verbal, de exemplu în cazul Concertului nr. 2 de Prokofiev?
Eu îl numesc „un caleidoscop“, pentru că există atât de puţine pregătiri între episoade, încât e ca jocul acela pentru copii. Îl întorci şi bum!, s-a schimbat, e o altă fotografie. Nu e ca în jocurile video, unde poţi merge mai rapid sau mai lent. Ai un sentiment, o stare, şi-apoi – imediat – o alta, complet diferită.
Vorbiţi de parcă încă aţi mai fi surprins de această muzică. Eu trebuie să creez surpriza, pentru ca publicul meu s-o resimtă. Chiar dacă ştiu despre ce e vorba, trebuie să-i fac pe ceilalţi să creadă că eu habar n-am despre această surpriză.
Cântaţi la vioară de peste 35 de ani. Cu vârsta, devine mai greu să creaţi surpriza?
Nu. Doar cântatul devine mai dificil. Nu mai sunt atât de tânăr, muşchii răspund mai greu, dar tot restul e minunat. Pentru că acum am experienţa şi am avut şansa de a interpreta alături de mari muzicieni – ăsta e bagajul meu.
Într-un interviu, spuneaţi că îl apreciaţi pe Yehudi Menuhin şi pentru că era o persoană foarte educată. În afara pregătirii tehnice, cât de importantă e educaţia pentru felul în care interpretează un muzician?
Înainte de a produce până şi cel mai mic sunet, trebuie să visezi la el, să ţi-l imaginezi. Iar imaginaţia este ceva care se bazează pe experienţă; asta dacă nu eşti un geniu, care-şi imaginează lucruri care vor deveni realitate de-abia peste 1.000 de ani. Iar imaginaţia devine mai bogată, cu orice lucru nou pe care îl înveţi. Nu contează că e din cărţi, din cinema, din muzica de operă.
Care este cel mai frumos lucru pe care cineva vi l-a spus în legătură cu felul în care interpretaţi?
„Ce muzică minunată ne-ai adus!“ Ăsta e complimentul meu preferat. Pentru că, în final, ăsta este scopul nostru.
Aţi vorbit despre relaţia cu orchestra şi cu publicul, dar cât de important este instrumentul pe care cântaţi?
Instrumentul te ajută să ajungi unde visezi, aşa că este extrem de important. Ca şi corzile vocale pentru un cântăreţ. El e vocea noastră. Deci, cu cât răspunde mai bine nevoilor tale, cu atât eşti mai fericit. Vioara pe care cânt acum, Guarneri del Gesù, e unul dintre acele instrumente care te fac fericit de fiecare dată când le atingi.
Menuhin v-a fost mentor, iar Enescu i-a fost mentor lui Menuhin. Ce relaţie aveţi dvs. cu muzica lui Enescu?
Enescu a fost Dumnezeu pentru Menuhin şi cred că, pentru orice violonist, numele lui ocupă un loc special, mulţumită nu doar interpretărilor lui, ci şi lucrărilor pe care le-a scris pentru vioară, lucrări care ne-au îmbogăţit repertoriul. Iar, când îi citeşti scrisorile, biografia şi vezi cât de adorat a fost... îţi dai seama că personalităţi ca Enescu menţin muzica clasică vie.
Se încarcă comentariile...
