Şansa a fost proiectul pe care reputatul dirijor Marek Janowski l-a realizat la Berlin, în compania Orchestrei Simfonice Radio din capitala Germaniei. Deşi prezentate concertant la Sala Palatului, cele patru monumente ale dramelor lirice din toate timpurile, Aurul Rinului, Walkiria, Siegfried, Amurgul zeilor, au invadat şi captivat sonor un public dornic de a se imersa în esenţe wagneriene, favorizate de o interpretare la nivel internaţional de excelenţă, în stil autentic. Dovada a venit încă de la finele primei seri, când după Aurul Rinului, aplauzele nu mai conteneau. Chemări şi rechemări la rampă, în condiţiile în care nu se punea problema vreunui bis. Toţi cei prezenţi în număr mare în sală nu mai plecau şi doreau să răsplătească artiştii, să-şi arate mulţumirea, satisfacţia pentru starea de extaz în care fuseseră aduşi. Sunt convins că organizatorii au exultat. Şi pe bună dreptate. A fost cea mai mare probă a succesului într-un repertoriu adesea calificat drept „greu”.

Der Ring des Nibelungen a revenit după cca trei decenii în peisajul bucureştean. Atunci, să ne amintim, performanţa realizării integrale, finalizate în Anul Wagner 1983 (100 de ani de la moarte),  a revenit la Sala Radio dirijorului Iosif Conta: Aurul Rinului (17 decembrie 1981), Walkiria (11 martie 1982), Siegfried (13 mai 1982 şi, din nou, 10 martie 1983), Amurgul zeilor (actul I şi câteva scene din cel de-al II-lea, 23 iunie 1983), Amurgul zeilor (restul scenelor din actul secund şi actul al III-lea, 25 iunie 1983). Am extras datele din volumul „Simfonicele Radiodifuziunii Române – 1928 – 1998” de Octavian Lazăr Cosma, apărut la Editura Casa Radio în 1999.

Maestrul simţului epic

Creatorul magistralei versiuni oferite în festival, creierul, sufletul, motorul realizării a fost polonezul de origine, germanul prin educaţie şi formaţie Marek Janowski, a cărui cultură a spaţiului wagnerian şi-a pus amprenta, cu marcantă soliditate, asupra concepţiei, orchestrei, soliştilor. Dirijorul posedă, stăpâneşte un incontestabil simţ epic, construieşte grandios, energic şi sensibil totodată, restituie sonuri masive sau subtile, se dedică întrutotul dramaturgiei muzicale, corelării expresive cu textul scris de însuşi compozitorul. Este foarte clar că pregătirea muzicală s-a făcut la  perfecţiune, orchestra îi urmează cu preciziune indicaţiile infinitesimale de nuanţe şi evidenţieri ale partidelor. Gestica lui Janowski este fără excese şi agitaţie, nespectaculoasă dar, de ce să fie nevoie de altceva? Produsul seduce prin marea rigoare, prin tempii ideali naraţiunii cursive şi creării atmosferei de legendă, prin starea de tensiune interioară. Totul pătrunde în minţi şi inimi, fascinează sonor.

Greu de notat, de evidenţiat vârfurile performanţelor orchestrale. Sunt presărate la tot pasul pe parcursul celor patru opusuri. Cu totul aleator, rememorez introducerea la Aurul Rinului (meandrele apelor fluviului, în crescendo), formidabilul solo de tubă din scena giganţilor (aceeaşi operă), preludiul la Walkiria (vijelios, cu evidenţieri de planuri precum puterile şi turbioanele furtunii), sfâşietoarele tânguiri ale cornilor după fraza ... warum ich Friedmund nicht heisse! (Siegmund, Walkiria), învăluitoarele violoncele înainte de Winterstürme wichen dem Wonnemond (Siegmund, Walkiria), forjele din pântecele Nibelheim-ului, vârtejurile Cavalcadei walkiriilor, finalul strivitor al Walkiriei.

În Siegfried, amintirile merg către misterul negurilor pădurii din preludiul la primul act (cu sonuri ameninţător - prevestitoare de tubă), finalul aceleiaşi secţiuni, impresionantul tutti din scena uciderii lui Fafner (actul secund), alămurile devastatoare (deşi cornul lui Siegfried a derapat pentru un moment în acelaşi act), efluviile sonore ale clipei apropierii lui Siegfried de stânca Brünnhildei distilate până la fir de sunet la minunatele corzi, ca şi cele din momentul trezirii din somn a eroinei (actul al III-lea).

Momentele din Amurgul zeilor fixate în memorie după audiţia bucureşteană nu se limitează la preludiul primului act (valurile Rinului inspirate de viori şi violoncele, profetice parcă, precum Nornele ce derulează firul Destinului), la explozia sonoră ce urmează primei scene Siegfried - Brünnhilde (cornistul... vinovat şi-a luat revanşa cu brio) şi, bineînţeles, la Călătoria lui Siegfried pe Rin, în care înseşi undele marelui fluviu par să îl poarte pe erou. În actul secund, memorabile au fost chemarea la arme de către Hagen, sosirea lui Gunther şi a Brünnhildei (Corul Filarmonicii George Enescu, pregătit de Iosif Ion Prunner – la înălţime), după cum, de neuitat au fost, în actul al treilea, Marşul funebru la moartea lui Siegfried (grandios, zguduitor şi de bulversantă tristeţe – graţie alămurilor, percuţiei, corzilor grave şi, practic, întregii orchestre), precum şi finalul copleşitor, vizionar.

Prin subtilitatea şi inteligenţa baghetei lui Marek Janowski, celebrele laitmotive împletite în textura opusurilor, au avut pregnanţă.

Cultura stilistică a vocaliştilor...

... a fost impecabilă în restituirea unor partituri complexe, lungi, încărcate de dramatism şi de reliefarea unor stări emoţionale de mare diversitate. Am inclus aici, desigur, arta declamaţiei wagneriene, rostirea cuvântului, colorizarea, expresivitatea. Sesizând, totuşi, problemele unei audiţii concertante, interpreţii au gândit că sugestiile atitudinilor şi raporturilor dramaturgice dintre personaje, mai timide în Aurul Rinului, trebuie să fie mai prezente în celelalte seri, suplinind în bună măsură lipsa unei versiuni semi-scenice sau chiar a unei producţii într-un teatru.

Ca şi momentele de vârf ale Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin, dificil sunt de evidenţiat culmile solistice. Ordonând cu totul întâmplător, mă declar profund impresionat de creaţia bas-baritonului Martin Winkler în Alberich (penetrant declamatoriu, de rară diversitate compoziţională prin intenţiile vocale din Aurul Rinului, Siegfried şi Amurgul zeilor – blestemul rostit în primul opus a fost cutremurător), de vocea colosală, monolitică, majestuoasă a basului profund Günther Groissböck (Hunding în Walkiria şi Fasolt în Aurul Rinului – poate că plasarea lui în fundul scenei, deşi relaţionarea cu Siegmund şi Sieglinde era directă, a fost făcută special, ca să nu... demoleze sonor spaţiul), de mezzosoprana Elisabeth Kulman (în Fricka, voce pătrunzătoare, focusată, fără să fie masivă, dar cu largă paletă de expresii de la dominaţie la ironie, de la mândrie la şiretenie), de tenorul Christian Elsner (şmecherul Loge, cu adresare adânc cultivată stilistic, uşor nazal în emisia vocală), de Arnold Bezuyen (Mime cel caraghios, sarcastic, invidios şi perfid, cu colorizări caracteriale în glas cu totul speciale) şi de prestaţia tenorului Torsten Kerl în Siegmund (Walkiria), care a frizat perfecţiunea. M-aş opri puţin.

Siegmund şi Siegfried

Aparţinător unui „Fach” de tenor liric-spint şi atuuri eroice, artistul – care se mai sprijină pe izolate nazalizări – a conturat un personaj complex, gradual dezvoltat de la povestirea din primul act, la inspiraţiile poetice plutind pe adierile zefirului în Winterstürme wichen dem Wonnemond (frazare exemplară, legato inspirator), către pasajele eroice din actul secund. Atacuri incisive de voce, alternează cu calde moliciuni. Fabuloasă a fost chemarea Wälse! Wälse! (note de Sol bemol şi Sol natural), sunete puternice, interminabile (cum a cerut Wagner), efect al unui suport tehnic de ideală respiraţie şi susţinere a vocii. Nu cred că a fost nevoie să simţim o uşoară amplificare electronică, venită nitam-nisam înainte de exclamaţia Nothung! Nothung!. Nici dl Kerl, nici alţi colegi supuşi manevrelor alandala la butoane nu aveau nevoie de aşa ceva, mai ales că acustica artificială a Sălii Mari a Palatului a fost în acest an bine reglată şi proporţionată, aşa încât excesele nu au venit în sensul îmbunătăţirii ei. Din contră.

Tot în linie tenorală, s-a distins prestaţia lui Stefan Vinke, mai întâi în rolul titular din Siegfried. A susţinut o partitură infernală prin lungime şi ţesătură vocală solicitantă, dusă la bun sfârşit graţie tehnicii de cânt şi rezistenţei deosebite. Privind din unghiul esteticii vocale wagneriene, trebuie notat însă că artistul nu are corpolenţa şi întunecimea de sunet proprii unui Heldentenor, care ar fi ajutat şi în câteva confruntări cu masivitatea orchestrală. Cu toate acestea, bravura din paginile concluzive ale opusului a fost realmente senzaţională. Ca Siegfried în Amurgul zeilor, după un început în care sonoritatea vocii a părut întrucâtva mată,  şi-a recăpătat strălucirea în scena cu Hagen din actul al III-lea (extraordinar atacul Hoiho! cu Do natural acut) şi în povestirea dinaintea morţii.

Copleşitorul Eric Halfvarson

Bas-baritonul Egils Silins a fost Wotan în Aurul Rinului şi Walkiria şi, sub numele Der Wanderer – Călătorul, în Siegfried, stăpân al zeilor cu aleasă ţinută sonoră, maiestuos şi introspectiv, câteodată şovăielnic, conştient însă de apropiata pieire a Valhallei, a ocupanţilor ei. Poate că vocea lui Silins nu a avut dimensiunea exactă de amploare a rolului, un uşor vibrato s-a mai strecurat pe alocuri, dar construcţia personajului a fost impecabilă ca prestanţă şi abordare stilistică, cu declamaţii care au dat sens marii mase de recitative. Finalul scenei cu Erda (Siegfried, actul al III-lea) a fost un summun de forţă punctată cu duioşie. Impresionant!

În rolul Hagen din Amurgul zeilor, basul Eric Halfvarson a fost copleşitor ca voce şi construcţie a veninosului şi intrigantului personaj. Deşi nu se mai află la prima tinereţe (faptul se detectează pe alocuri), artistul a expus un glas „negru”, cu duritate de rocă în adresare, cu rezonanţe consistent îmbrăcate în armonice pe întreg ambitusul, un glas de amploare şi covârşitoare rostire dramatică.

O forţă a naturii s-a arătat mezzosoprana Petra Lang în Brünnhilde, cu voce puternică şi strălucitoare, impetuoasă dar şi capabilă de rafinate subtilităţi. Parcă, acel uşor vibrato al registrului înalt nu exista acum doi ani, în magistrala ei creaţie în Ortrud din Lohengrin pe scena Operei Naţionale Bucureşti, la anterioara ediţie a Festivalului Enescu...

Omologa sa din Siegfried, soprana Catherine Foster, a expus un glas amplu şi strălucitor, incisiv, cu mare uşurinţă în registrul acut. Atacurile notelor înalte au avut tăişul necesar, inclusiv opţionalul Do final al operei, rapid stabilizat.

Petra Lang a revenit ca Brünnhilde în Amurgul zeilor. Mă întreb de ce nu a fost distribuită o singură interpretă pentru toate apariţiile fiicei preferate a lui Wotan... Catherine Foster realizase „tripla” chiar în această vară la Bayreuth. În fine, n-are importanţă, aşa s-a hotărât... După un început în care glasul Petrei Lang nu a părut întotdeauna focusat şi concentrat în registrul înalt, artista a avut cele mai bune momente în marea confruntare dintre eroi din actul secund şi prin extraordinarul angajament dramatic din scena finală a operei.

Elisabeth Kulman a fost şi Waltraute din Amurgul zeilor, în care s-a distins din nou prin acelaşi glas proaspăt, incisiv, metalic, omogen, cu treceri de nesesizat către registrul grav, care a făcut din povestirea din primul act un moment de referinţă.

Soprana Melanie Diener, caldă şi generoasă sonor în rolul Sieglinde, şi-a arătat puterile îndeosebi prin sunetele centrale ale vocii. În rolurile Freia (Aurul Rinului) şi Erda (Aurul Rinului şi Siegfried) au cântat soprana Alexandra Reinprecht (glas frumos colorat) şi mezzosoprana Daniela Denschlag, sobră şi profetică, cu voce vibrantă, fără profunzime abisală. Alexandra Reinprecht a fost şi Gutrune în Amurgul zeilor, când stridenţe s-au mai insinuat pe alocuri în cântul său, pe registrul acut. Tot în ultima operă a ciclului, cele trei Norne au fost interpretate de Daniela Denschlag, Elisabeth Kulman (un lux) şi Aneliya Vidinova.

Românii în... Ring

Partea română a distribuţiilor a fost consistentă. În Aurul Rinului am remarcat scurta dar valoroasa - calitativ şi stilistic -  prezenţă a tenorului Marius Vlad Budoiu (Froh nuanţat, la care nici cea mai mică rostire nu este liniară), rezonanţele profunde ale basului Sorin Coliban (Fafner, personaj interpretat anul acesta şi la marele festival bayreuthian), impetuozitatea (în special spre finalul intervenţiei în rolul Donner) baritonului Valentin Vasiliu, artist care s-a remarcat prin potrivitele declamaţii în rolul Gunther din Amurgul zeilor.  

Apariţii pitoreşti în Aurul Rinului , Woglinde, Wellgunde şi Flosshilde au primit glasurile Juliei Borchert, Alinei Bottez şi Soranei Negrea, muzicale dar diferenţiate calitativ. Vocii de puritatea cristalului a sopranei Ileana Tonca, solistă a Operei de Stat din Viena, i-a revenit rolul Woglinde pentru Amurgul zeilor, alături de Alina Bottez şi Sorana Negrea, precum şi cel al Păsării pădurii din Siegfried.

Walkiriile, opt la număr, mai mult sau mai puţin omogenizate în spectaculoasa lor intervenţie din actul al III-lea al Walkiriei, au fost interpretate de Aneliya Vidinova, Egle Chişiu, Sidonia Nica, Andreea Iftimescu, Natalia Buciuman, Antonela Bârnat, Adina Secobeanu şi Sorana Negrea. Poate n-ar fi fost rău ca grupul lor cel colorat să fie plasat la rampă...

Fără doar şi poate, Ediţia 2013 a Festivalului George Enescu a fost dominată de tălmăcirea concertantă a Tetralogiei wagneriene, marca Marek Janowski.

 

Materialul a fost anterior publicat în Cronica muzicală online şi parţial în Enescu 2013 – Ziarul Festivalului Internaţional „George Enescu”