15 septembrie – Despre aur şi putere, în ţara Roşiei. Lecţia lui Wagner. Surpriză la Bucureşti: mulţime de wagnerieni

Puţini creatori îţi dau sentimentul măreţiei prometeice, al grandorii egomaniace perfect acoperită de geniu. Unul e Wagner!

Nu m-aş fi gîndit că e vreo legătură între manifestaţia anti RMGC din seara aceasta şi concertul de la sala Palatului cu „Aurul Rinului” de Wagner dacă un prieten nu m-ar fi chemat  la proteste şi, auzind că nu vreau să merg, printre altele, pentru că mă pregătesc de concert, a exclamat: ”„Wagner e cu noi! N-a zis Wagner să lase în pace aurul de sub Rin, că dacă umblăm la el iese rău? Iată!” Am zîmbit şi tot nu m-am dus.

Mi-a promis că va striga în piaţă pentru Wagner, pentru Woglinde, Wellgunde şi Flosshilde, dar şi că va striga împotriva piticului Alberich. N-am urmărit manifestaţia, dar dacă aţi auzit asemenea scandări, să ştiţi de unde vin.

Cu Wagner, se mişcă adîncurile! Wagner e dincolo de muzică. Este o experienţă a fiinţei. Dacă muzica nu poate reda direct această tectonică de mare profunzime, atunci reprezentaţia e ratată. Am aşteptat cu oarecare scepticism concertul de duminică. Cum o fi Wagner fără scenografie şi regie? Cum o fi ”Aurul Rinului” în concert? Nu aveam nici o îndoială că muzica e mai mult decît suficientă pentru a exprima tot ce a vrut Wagner să exprime, dar mă temeam că opera castrată de teatralitate este, oricum, împuţinată. Cu atît mai mult cu cît Wagner însuşi era un pasionat de teatru şi un ambiţios al sintezei tuturor artelor care, în viziunea sa, erau un fel de fragmente ale unei forme superioară de artă (Gesamtkunstwerk) către care trebuiau toate – muzică, teatru, poezie, pictură – să se întoarcă spre a o recompune. Inutil să adaug că omul credea că acea artă totalizatoare (nu totalitară!) este a lui. Eram, deci, incitat de neîncredere. Dar, n-a fost aşa cum mă temeam.

 Sub bagheta lui Marek Janowski, orchestra Rundfunk din Berlin (ansamblul simnfonic al radio-ului public din capitala germană) şi cîntăreţii din distribuţie, au reuşit să împlinească marea provocare a muzicii lui Wagner, trecerea de la sunet la sonoritate, scoaterea sunetului din realitatea fizică şi trecerea sa în plan spiritual, acolo unde anumite sunete se cheamă între ele şi niciodată pe altele, acolo unde sensurile se vădesc. Nu ştiu de ce, dar îngrijorările mele cu privire la această seară s-au risipit imediat ce muzica a început. Cînd am auzit, prelung şi vibrat, cel mai celebru mi bemol în registrul başilor din istoria muzicii, m-am liniştit. Am ştiut că muzica va birui şi singură.

”Aurul Rinului” este un fel de prolog pentru o trilogie în care Wagner spune povestea celui mai faimos erou al său, Siegfried. Pentru a da adîncime poveştii din trilogie ( ”Walkiria”, ”Siegfried” şi ”Amurgul zeilor”), Wagner a gîndit un fel de prolog, pentru a pune mai exact contextul vieţii lui Siegfried şi aceasta a fost ”Aurul Rinului”. Aşa, trilogia a devenit tetralogie. În ”Aurul Rinului” e vorba despre lăcomie şi despre stricarea ordinii fundamentale a lumii sub impulsul voluptăţii de a avea şi a stăpîni. Puterea şi aurul, un amestec irezistibil pentru fire, au efect devastator. Personajele sînt complexe şi evoluţia lor merită, fiecare, un eseu de cîte 100 de pagini. Wotan şi Loge şi Erda şi piticii ceţurilor şi uriaşii constructori ai Walhalei sînt atît de bine construiţi, deopotrivă dramatic şi muzical, încît nu putem decît să admirăm, amuţiţi, evoluţiile lor pe parcursul dramei. Pentru a spune lucrurile fundamentale pe care vroia să le spună, Wagner nu se poate plasa decît în mitologie. De acolo a plecat totul şi acolo se va întoarce! Dar, despre mit şi Wagner voi mai avea ocazia să vorbesc în viitoarele mele comentarii cu ocazia reprezentării tetralogiei în acest festival.

Adaug, doar, că succesul a fost total duminică seara şi că publicul bucureştean a ovaţionat îndelung, în picioare. Sincer, nu mă aşteptam să fie atîţia wagnerieni printre noi.

Am mai scris despre asta: ridicarea publicului în picioare, la aplauze, nu este o obligaţie, nu este o curtoazie. Nicidecum o chestiune de ”bune maniere”. Publicul în picioare este semnul trimfului. Publicul se ridică în picioare la aplauze doar în faţa unei mari realizări artistice. Ei bine, da, publicul s-a ridicat în picioare pe bună dreptate, aplaudîndu-l pe Marek Janowski şi pe muzicienii de sub bagheta sa. Dar, dincolo de interpreţii extraodinari, am avut sentimentul că publicul s-a ridicat în picioare pentru Wagner însuşi.

Povestea ”Aurul Rinului” a picat cum nu se poate mai bine în Bucureşti. Şi aici, o poveste despre aur şi putere riscă să distrugă ireparabil ceva fundamental. De orice parte te-ai afla în chestiunea Roşia Montana, sentimentul că miza este foarte importantă face unanimitate. Wagner, peste secole, ne vorbeşte direct.  Rămîne de văzut dacă, şi în acest caz, zeii se vor prăbuşi sau nu. Care dintre ei şi cînd. Nu-mi plac defel interpretările literale ale miturilor. Vasăzică, dacă Wagner vorbeşte despre aurul de sub un rîu, noi trebuie să înţelegem că este vorba despre  aurul de sub un munte. Dar este vorba despre ceva fundamental, ceva ce ţine lumea. Să fie vorba, de fapt, despre lege şi drept? Cine le ia pentru el, pentru puterea lui, o va păţi. Să vedem...