Secretele Mineriadei: Mineriada, o piesă cu multe scenarii

Sub denumirea „Capete înfierbântate“, câţiva tineri artişti români au pus în scenă Mineriada din 13-15 iunie 1990. Echipa alcătuită din Michaela Michailov (text), Alexandru Potocean (performer), Cinty Ionescu (video), Cătălin Rulea (sunet), Adrian Cristea (scenografie) şi David Schwartz (regie) a fost atrasă de potenţialul artistic al Mineriadei, de evenimentele care se contrazic şi, aşa cum se spune în teatru, de conflict.

„Ostilităţile" sunt conduse de actorul Alexandru Potocean, care interpretează, pe baza interviurilor realizate de echipa lui Schwartz, şapte dintre personajele interesante de la Mineriadă: Vlad Gorneanu „Vlase" (solist al formaţiei „Zob"), Cristian Paţurcă (cantautor), Doru Mărieş (revoluţionar), Marian Munteanu (lider al Ligii Studenţilor), Miron Cozma (liderul minerilor), Ion Iliescu (fost preşedinte al României), Mircea Dobrovicescu (poet).

Mai citiţi şi:

Radu Vasile: „Am avut parte de Mineriade, dar nu m-a huiduit nimeni”

VIDEO Secretele Mineriadei: Cozma este căsătorit cu o „golancă“

Michaela Michailov şi David Schwartz au vorbit, pentru „Adevărul", despre nevoia de repoziţionare a românilor faţă de evenimentele petrecute după 1990.

Piesa „Capete înfierbântate" va putea fi urmărită, cel mai devreme, la Festivalul de teatru tânăr „Ideo Ideis", la Alexandria, pe 9 august. De asemenea, a fost selecţionată la Festivalul Naţional de Teatru, organizat la Bucureşti, care ţine de la sfârşitul lunii octombrie până la începutul lui noiembrie.

„Adevărul": Cum a ajuns Mineriada din 13-15 iunie să fie pusă în scenă?

David Schwartz: Întâi de toate, trebuie spus că forma aceasta de teatru documentar nu e chiar nouă. În America şi, pe urmă, în Anglia a fost practicată încă din anii '30, de pe vremea lui Brecht. În anii '70-'80 chiar a fost un «boom», iar în anii '90 s-a extins la nivelul întregii Europe Occidentale. La noi a ajuns cumva mai târziu. Mai sunt exemple de teatru documentar în România, dar ţin mai degrabă de teatru social.

Dar piese din perspectiva unui eveniment istoric s-au făcut?

D.S.: Până acum, în România, din acest punct de vedere nu prea s-au făcut piese. Istoria recentă e cam ignorată, e trecută sub tăcere. E falsificată de cele mai multe ori, şi nu numai istoria recentă, în manuale, cărţi şi prin ceea ce se promovează în mass-media. Sunt lucruri care ne-au interesat de la început: raportul nostru cu istoria şi cu memoria.

Prin urmare, cum aţi ajuns la Mineriadă?

D.S.: Lucrurile s-au îmbinat într-un fel. Alex Potocean, actorul care interpretează personajele, mi-a fost coleg şi doream demult să facem un spectacol la care să lucrăm doar cu el. După discuţiile cu Mihaela, în care ne-am gândit la evenimente foarte puternice din istoria recentă şi care nu au fost deloc explorate în arte, ea a propus Mineriada.

Ce te-a atras la Mineriadă?

Michaela Michailov: M-am gândit la evenimentele de după 1989 care au fost foarte mult ignorate. Momentul Revoluţiei a fost explorat. Mi se pare cumva că încă avem un decalaj de percepţie şi de receptare a evenimentelor importante de după 1990. Şi mi s-a părut că Mineriada are extrem de multe perspective: politice, civice, sociale. Are o foarte mare zonă de teatralitate care merită explorată. Mişcarea adună foarte mulţi, hai să le zicem, actori sociali, e un eveniment cu un potenţial teatral civic foarte important. Şi atunci m-am gândit cu David că e un moment bun de reîntoarcere şi de revizualizare.

A fost greu să faci scenariul?

M.M.: Acest scenariu ţine cont de regulile teatrului documentar: faci o serie de interviuri, le transcrii şi nu le modifici deloc. Poţi organiza materialul, îl poţi pune într-o formă mai uşor de îngurgitat.

Ce spune scenaristul din tine despre scenariul Mineriadei?

M.M.: După cum apare şi în piesă, sunt mai multe scenarii... Ne-au interesat perspectivele care se contrazic. Sunt evenimente care au un potenţial de conflict tocmai pentru că par să meargă în aceeaşi zonă, dar de fapt se contrazic foarte mult.

În teatru cum s-a rezolvat acest conflict?

M.M.: Am păstrat cât mai multe dintre perspectivele care sunt conflictuale. Avem monologul spus de actor şi avem extrase din presă care relativizează ceea ce se spune în monologul respectiv.

D.S.: În general, în teatru, un conflict nu se rezolvă, ci generează alte conflicte. Cam aşa a fost şi Mineriada. Toate perspectivele suprapuse - imagine, text, actor - s-au născut şi din degrigolada din capul nostru după ce ne-am documentat şi am găsit mai multe variante care se contraziceau. Dar ne-am detaşat uşor, pentru a putea privi altfel lucrurile. Apropo de scenariul după care s-a derulat Mineriada, e clar că a fost unul, că au fost înscenări. Câţi oameni au participat la înscenări? Ceea ce s-a întâmplat - începând cu incendierea autobuzelor şi atacarea Televiziunii - a fost înscenare. Întrebările sunt două. Prima - cine a făcut scenariul? E foarte uşor să spui Ion Iliescu, dar e mai complicat de atât. A doua: câţi dintre cei care au pozat în lideri ai mişcării au participat la această înscenare? Teoria conspiraţionistă absolută ar spune că toţi.

Dar regizorul ce elemente de regie a văzut în derularea evenimentelor?

D.S.: Cel mai clar şi clasic element de regizare este povestea cu întreruperea transmisiei de la TVR. Au ales perfect momentul în care să întrerupă transmisia: un meci de fotbal. Era Campionatul Mondial la care participam după 20 de ani de absenţă şi primul transmis de TVR în România, după Argentina '78.

"Mineriada adună foarte mulţi, hai să le zicem, actori sociali."
Michaela Michailov
scenarist

„Un eveniment puţin explorat de români"

Aţi afirmat că piesa e un act de retrocedare a memoriei. Cine e publicul-ţintă?

M.M.: Sunt vizaţi cei care au participat la acele evenimente, cei care au foarte multe în comun cu ele, cei care ştiu despre ele, cei care ştiu mai puţin şi cei care nu ştiu deloc.

Asta nu înseamnă că ne faceţi tuturor, incluzându-vă şi pe voi, un reproş?

M.M.: Este un reproş în măsura în care orice demers de genul acesta pune nişte întrebări asupra unor evenimente extrem de puţin explorate. În măsura în care sunt explorate foarte puţin, atunci, da, pot fi luate ca un reproş. Avem, în România, zona de decalaj extrem de mare între un eveniment şi posibilele lui reflectări într-o formă artistică sau alta. Deci, din acest punct de vedere, poate să fie. Mai important decât un reproş este faptul că e nevoie de o repoziţionare faţă de aceste evenimente.

Faptul că nimeni nu a fost pedepsit în aceşti 20 de ani contează...

D.S.: Într-adevăr, faptul că ne prefacem că arestăm, anchetăm, pedepsim oameni care până la urmă sunt eliberaţi contribuie la o stare de dezgust. Unul dintre copiii care vorbesc la începutul spectacolului spune: „Istoria recentă este cam stricată. Totul s-a stricat şi noi nu mai avem încredere în nimic".

M.M.: Mineriada este un eveniment care a strâns foarte multe categorii: intelectuali, muncitori, mineri, oameni politici. Dacă ne uităm la pseudo-greva organizată în urmă cu ceva timp, sunt din nou foarte multe categorii în spaţiul public care se coalizează. Până la urmă, relevanţa spaţiului public e foarte importantă şi pentru ce facem noi, artiştii, aici, şi pentru România. Piaţa Universităţii asta a fost.

De ce aţi ales cele şapte personaje?

M.M.: E important să discutăm şi de ce am optat pentru anumite personaje. Un asemenea eveniment are multiple puncte de acces. Iar cei aleşi de noi au polarizat mult discursul politic. În jurul lor s-au creat discursuri. Ei sunt extrem de importanţi şi pentru o anumită forţă de manipulare, de coagulare a discursului public. Sunt oamenii care atunci au avut forţa de a aduce în jurul lor o anumită masă.

D.S.: Asta este valabil şi pentru Marian Munteanu, şi pentru Doru Mărieş, şi pentru Ion Iliescu, şi pentru Miron Cozma. Unii poate nu mai ţin minte că au existat morţi, că a existat Măgurele, că mulţi rromi au fost duşi acolo, dar ţin minte versul „Mai bine mort, decât comunist".

„Nu e nimic în capul nostru"

Mottoul spectacolului este un citat din Steinbeck: „Fiecare epocă îşi zăpăceşte contemporanii". Ce-a fost în 1990 în capul nostru?

D.S.: Cred că era o debusolare totală, în care unii aveau mai multă informaţie decât alţii. Aveau mai multă informaţie, aveau şi putere. Şi au început să se lupte între ei, iar de aici au ieşit capete sparte, morţi, răniţi, violuri. Unii habar n-aveau pe ce lume trăiesc.

Dar acum, în 2010, ce e în capul nostru?

M.M.: Nimic, evident. Mi se pare că grevele de acum dovedesc că liderii autentici nu există, că e o neputinţă de a protesta susţinut şi cu o forţă de a vrea real să schimbi ceva. Sunt nişte ieşiri temporare şi cu foarte puţină forţă.

D.S.: În 1990 era o isterie, o nebunie dată tocmai de libertatea obţinută, care reuşea să mişte oamenii, chiar dacă manipulaţi.

M.M.: Şi mai cred că atunci exista o anumită inocenţă a oamenilor, care acum s-a pierdut, s-a neutralizat. Ai senzaţia că toată lumea este vinovată, indiferent ce-ar face. În '90 se credea că există oameni inocenţi care au această capacitate de a schimba ceva. Acum avem senzaţia că oricum vei fi tras pe sfoară. Pe de altă parte, cei care spun despre alţii că te vor trage pe sfoară vor să fie în locul lor.

D.S.: Personajele noastre sunt cea mai bună dovadă. În momentul acesta, toţi sunt mânjiţi, murdăriţi de foarte multe lucruri. Unii păreau imaculaţi în '90, însă acum s-au murdărit în ochii tuturor.

Nu doriţi restituirea adevărului istoric, dar cum ar arăta o societate cu acest adevăr restituit?

M.M.:  E total utopic să crezi că există aşa ceva, nici în societăţile care sunt extrem de bine aşezate nu se întâmplă asta. Există o polarizare continuă de perspective, iar asta, până la urmă, dă un anumit dinamism lucrurilor şi le face să existe într-o anumită conflictualitate care e absolut necesară. Ideea e să nu devină haotică total.

O ipoteză: cei vinovaţi ar fi fost pedepsiţi. Cum ar fi arătat atunci piesa voastră?

D.S.: În conducerea statului român au fost permanent unii dintre cei implicaţi activ în represiunea respectivă. Nu ar fi fost posibil.

M.M.: Dacă vorbim la modul ideal, poate că s-ar fi făcut din cu totul altă perspectivă, aceea a unei igienizări civice care, neavând loc, rămâne în aceeaşi stare.

Piesa începe cu trei liceeni ignoranţi care îşi dau cu părerea despre Mineriadă. Credeţi că cei trei tineri neştiutori s-au dus, la finalul piesei, acasă şi au mai căutat pe Google despre Mineriadă?

M.M.: Istoria continuă să fie predată, şi accentuez acest cuvânt. Trebuie să revizuim modul în care spunem astăzi istoria. Istoria trebuie respusă altfel, mult mai performativ, mai angajat, pentru ca tinerii să aibă raportare la ea. Altfel, ei citesc nişte rânduri într-o carte, n-au participat, nu văd imagini. Aşa cum le e dată, e normal să nu-i intereseze.

D.S.: Istoria se predă ca pe timpul comunismului şi continuă să fie o minciună de la un cap la altul. Atunci de ce
i-ar interesa pe tineri?

"În conducerea statului român au fost permanent unii dintre cei implicaţi activ în represiunea respectivă."
David Schwartz
regizor

„De ce nu protestăm?"

Cine sunt „capetele înfierbântate": minerii, Puterea, Opoziţia, manifestanţii?

M.M.: Cine crezi tu că erau, ăia erau.

D.S.: Iliescu este cel care vorbeşte de „capete înfierbântate" în monolog, dar oricare dintre ceilalţi ar fi putut folosi expresia.

Ar fi interesat un istoric de piesa asta?

D.S.: Cred că da. Noi am făcut şi un parteneriat cu cei de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Mai ales istoricii tineri sunt interesaţi.

M.M.: Interesul ar putea veni din legăturile care se pot face între oameni care se pot aduna în jurul unui eveniment şi-l pot reflecta în zona în care se pricepe cel mai bine.

E vorba de dezbatere publică de fapt.

M.M.: Exact. Noi facem prin acest spectacol un fel de dezbatere publică printr-un demers teatral, printr-o investigaţie teatrală. Cred că fiecare specialist în zona lui poate investiga în zona în care se pricepe cel mai bine.

Cu ce-ar trebui să rămână un politician după ce vede piesa?

D.S.: Să-şi dea demisia. Eu, dacă aş fi înscris într-unul dintre partidele actuale, aş demisiona. D-asta nu sunt politician.

M.M.: Mi-aş dori să-şi pună nişte întrebări. Poate nu să acuze, doar să-şi pună nişte întrebări: cum mă raportez eu la evenimentele astea, ce relevanţă au astăzi, ce-au însemnat pentru democraţia din România, pentru că se văd nişte urme astăzi. Lanţul acesta de întrebări ne-am dori să fie vizibil, puternic după un astfel de spectacol.

Cum vedeţi reacţia oamenilor faţă de diverse evenimente?

D.S.: Sunt şi alte întrebări concrete: de ce nu protestăm, de ce nu reacţionăm, de ce ne lăsăm călcaţi în picioare, de ce-i lăsăm pe unii să conducă pentru noi şi care la un moment dat nu au fost oneşti, nu au luat decizii bune.

M.M.: La noi e combinaţia aceasta puternică de frică permanentizată, un soi de paranoia şi un soi de ipocrizie. Astea sunt punctele vulnerabile care uneori se leagă.

Când se apropie 13-15 iunie, unii manifestă aceeaşi ignoranţă, alţii tremură pentru că au luat atunci bătaie, iar câţiva se tem că vor fi luaţi iar şi iar la întrebări. Până când va mai dura acest joc?

M.M. Atât timp cât nu va exista o igienizare şi o raportare onestă la acele evenimente, la nevoia de a protesta autentic, lucrurile aşa vor fi. Totul e legat. Vreau să cred că nu există un om în ţara asta care să fie total dezinteresat de lucruri de acest fel. Forma în care le sunt livrate şi carcasa de ipocrizie generalizată îi face să nu fie interesaţi la modul real de ceea ce se întâmplă.

Oamenii se autoizolează...

D.S.: Dezinteresul afişat se trage de la regimul comunist şi de la orice are legătură cu politica. După ce şi-au pierdut atât de mult încrederea, mai ales că după '90 politicienii au fost la fel de necinstiţi ca cei de dinainte, s-a pierdut complet şi interesul pentru politică, mai ales în rândul tinerilor. Foarte mulţi spun că politica e prostie, că toată lumea fură. Astea se întâmplă, în loc să ne întrebăm cum să facem să trăim cu toţii mai bine.

Aţi pleca din ţară?

D.S.: Nu, sunt gata să rezist.

M.M.: Nici eu. Impulsul există, dar până la urmă te gândeşti dacă se mai pot construi nişte lucruri aici. Dacă speri asta, merită să rămâi.

Ce căuta Vlase la Mineriadă?

În iunie 1990, Vlad „Vlase" Gorneanu (foto), solistul trupei Zob (formaţie consacrată cu şlagărul „Printre nori"), avea 16 ani şi o corijenţă. A pornit spre liceu şi s-a întâlnit cu dubele pline de mineri. Le-a arătat degetul „necuviincios" şi i-a înjurat.

A fost bătut bine de ortaci, dar şi apostrofat de către oamenii care priveau de pe trotuar. Şi-a continuat drumul către şcoală, iar când profesoara l-a văzut plin de sânge, l-a trecut clasa. „Altfel nu treceam, că nu învăţasem nimic", recunoaşte, azi, Gorneanu.