Salutări din Vanuatu! O româncă trăieşte în Pacific unde sunt locuri exotice, dar şi oameni care n-au curent electric şi mănâncă doar ce găsesc în natură

DAna Molnar, în mijlocul unui grup de localnice

O româncă din Oradea trăieşte de trei ani într-un arhipelag din Pacific, aflat la 15.000 de kilometri de casă, într-o altă civilizaţie, unde mai există oameni care nu au acces la curentul electric şi care se hrănesc doar cu ce cultivă în propriile grădini, ori ce găsesc în natură.

Cineva a spus odată că aventura este şampania vieţii, iar dacă acest lucru e adevărat, atunci Dana Molnar  (28 de ani) a băut o sticlă întreagă. Povestea ei poartă un iz de neverosimil, fie doar şi pentru faptul că prezentul înseamnă Vanuatu. Cu scuzele de rigoare pentru cei care ştiu ce este Vanuatu, precizez că nu e numele vreunui bar nici al unui joc de noroc, ci o ţară ascunsă în imensitatea Oceanului Pacific, la mii şi mii de kilometri de România, unde şi cu gândul e dificil de ajuns.
Dana e din Oradea, însă a plecat demult de acasă. Genul de femeie activă, care-şi caută şi descoperă mereu câte ceva în interior folosind ce e în jur. Facultate şi job în Bucureşti, apoi Marea Britanie, America, Luxemburg, Parlamentul European şi interesul faţă de programele de voluntariat. Aşa a ajuns în 2012 tocmai în Vanuatu, o ţară despre care recunoaşte cu sinceritate că nici nu auzise. „Îmi doream mai demult să încerc să plec într-un program de voluntariat şi Organizaţia Internaţională a Francofoniei mi-a oferit această şansă. Am avut de ales între Vietnam, Cambodgia şi Vanuatu. De primele două auzisem, ultima habar nu aveam unde e. Aşa că am deschis laptopul, am dat Google direct pe imagini şi am zis «Da. Asta vreau!» Evident am luat apoi puţin la puricat informaţiile şi mi s-a părut fascinant. Misterios, dar fascinant!“, a mărturisit ea pentru „Weekend Adevărul“.
Lucrează la Universitatea Pacificului de Sud

Informaţiile despre arhipelagul Vanuatu sunt însă puţine şi doar generaliste, chiar şi Google sau Wikipedia fiind zgârcite în amănunte, aşa că Dana Molnar a aterizat acum trei ani la Port Vila, capitala statului Vanuatu, cu inima uşor strânsă şi cu sentimentul pe care l-a avut Columb când a călcat în America. Minus dorinţa de a cuceri ceva. „Am plecat de la IBM în Vanuatu. Poate sună ciudat, dar a fost o alegere corectă. Postul de acolo se potrivea cel mai bine profilului meu“, a mărturisit ea. Dana a făcut un an de voluntariat, şi apoi a vrut să mai rămână acolo, drept pentru care a căutat oportunităţi de muncă. Nu i-a fost uşor, dar acum lucrează la Universitatea Pacificului de Sud, o universitate regională care acoperă 12 ţări din zonă. Una mai exotică decât cealaltă: Insulele Cook, Kiribati, Tuvalu, Fiji, Insulele Marshall, Nauru, Niue, Samoa, Tonga, Tokelau, Insulele Solomon şi Vanuatu. Doar în ultima se vorbeşte şi franceza, aşa că ea coordonează programele cu predare în această limbă. Munca este destul de dificilă, deoarece nu există o echipă bună de susţinere, din cauza lipsei de personal, aşa că polivalenţa este un atu important în Vanuatu. Mai are doi ani de contract şi nu ştie dacă va mai rămâne. Ar încerca altceva, poate America de Sud, dar mai e până atunci.

Ţară e săracă dar scumpă
Cum e însă viaţa în Vanuatu, o ţară care în 2006 a câştigat un sondaj prin care a fost desemnată „ţara cu cei mai fericiţi oameni din lume“?  În primul rând, trebuie spus că Vanuatu e un arhipelag de peste 80 de insule, dintre care 65 – vulcanice. Doar patru dintre ele au însă electricitate, pe restul celor locuite se trăieşte fără. Există câteva oraşe, între care şi Port Vila, unde locuieşte românca noastră, însă majoritatea populaţiei provine din mediul rural şi trăieşte din ce cultivă în grădini, eventual schimbând o parte dintre produse cu altele. Capitala are două străzi mari principale, pe care sunt majoritatea hotelurilor, a cafenelelor şi magazinelor, iar centrul este socotit locul unde este piaţa. „În esenţă, Vanuatu este o ţară săracă, dar scumpă. Expaţii au salarii bune. Sunt multe ONG-uri internaţionale. Localnicii trăiesc altfel. Ca să dau un exemplu, chirie decentă sub 1.000 de euro nu găseşti, o maşină second hand e cam 8.000 de euro, un fel la restaurant e 10 euro. Salariul minim pe economie e de 240 de euro, mai mare ca în România, dar destul de puţini oameni au serviciu şi doar la oraşe. Un salariu bun de localnic ajunge pe la 1.400 de euro. Vanuatu este însă una dintre ţările cel mai puţin dezvoltate. Spre exemplu, internetul merge bine abia de anul trecut, când ţara a fost legată la un cablu american din Hawaii, dar şi aşa, cade frecvent”, a povestit Dana.

Foto: Cursă aviatică internă în Vanuatu

Există un singur canal de televiziune
Dezvăluirile continuă şi merită consemnate: „Există un singur canal de televiziune şi de curând s-a deschis primul cinematograf din ţară, la care încă nu am ajuns. Străzi asfaltate sunt doar în oraşele importante şi alea au multe gropi. Trotuare nu prea vezi, e altă lume. Spre exemplu, aici toată lumea merge în şlapi la birou, la şcoală, la piaţă, oriunde. Nu sunt parcuri sau locuri de joacă, pentru că peste tot este vegetaţie abundentă, totul e verde, iar apa oceanului este de un albastru infinit. Cred că şi asta m-a convins să stau aici“. Peisajul şi condiţiile te trimit fără să vrei cu gândul la sălbatici, dacă nu chiar la canibali, ştiut fiind că prin zona Pacificului se obişnuia ca oamenii să îşi mănânce duşmanii. „N-am auzit să fie aşa ceva. Sate izolate în care bărbaţii se îmbracă doar cu nambas, care le acoperă sexul, iar femeilecu fuste de paie, ştiu că există. Însă în comunităţile în care am fost se îmbracă aşa doar la ocazii. Pe insule sunt multe triburi, însă oamenii nu mai umblă dezbrăcaţi şi mai toţi ştiu bislama. E limba oficială, dar în total se vorbesc peste 100 de limbi în Vanuatu. Cum însă curent electric e doar în patru localităţi, viaţa are alt ritm. Ce m-a şocat şi nu mi-a plăcut aici este condiţia femeii, care nu e deloc reprezentată în politică sau funcţii de conducere. În plus, violenţa domestică şi violurile sunt foarte răspândite. De aceea, trebuie să fii atentă în anumite cartiere sau în autobuze. Ţara e safe dacă ai grijă, însă după lăsarea întunericului, cum nu e lumină pe străzi, mai bine nu ieşi singură din casă“, a mărturisit Dana.
Un capitol aparte al vieţii din Vanuatu este legat de familie: „Aici familia are un sens larg. Există întotdeauna unchi, mătuşi, veri, nepoţi. Nu sunt orfelinate. Dacă apare un copil nedorit, atunci se găseşte cineva care să-l ia. Asta nu înseamnă însă că-l va creşte bine. Din păcate, familiile fac câte cinci-şase copii şi evident că nu au bani să-i crească şi să-i educe. Şcoala primară e gratuită, dar apoi se plăteşte, în jur de 500 de euro de copil pe an, şi de unde bani  dacă tu cultivi fructe şi legume în grădină? Mulţi abandonează!“. 

Foto -Golful din Port Vila are o privelişte superbă

Ţara în care nu sunt magazine de haine
Viaţa unui expat în Vanuatu este complet diferită de cea a unui localnic:„Suntem destui străini aici şi petrecem timpul liber împreună. Ne întâlnim fie acasă, fie la câte un restaurant, mereu apare câte un eveniment, o zi de naştere, o inaugurare de casă, mergem la plajă, în general în jurul insulei, pentru că acolo e mai frumos, facem scufundări. Sunt douâ-trei plaje şi în capitala Port Vila, iar apa din port are o culoare superbă. Cele mai multe prietenii le-am legat în primul an, când, împreună cu ceilalţi străini am descoperit insula. Mulţi au plecat însă. Lumea vine şi pleacă şi fiind din toate colţurile lumii, e greu să ţii o relaţie strânsă. Prieteni localnici am foarte puţini. Din exterior, ai putea crede că suntem într-o continuă vacanţă, deoarece clima tropicală şi anotimpurile inversate creează această senzaţie. E frumos, dar şi greu. Eşti departe de casă, de familie, de confortul cu care te-ai obişnuit. Uite, spre exemplu, aici nu sunt magazine de hai-
ne. Nu vorbesc de mall-uri, ci de magazine simple. Există câteva magazine second- hand,
în care îţi dai seama ce găseşti, şi două-trei cu haine de vacanţă. Alt lucru care îmi lipseşte este brânza. Deşi au ferme de vaci, nu fac brânză. Carnea de vită e mult mai ieftină decât cea de pui. O bere bună, de import, costă 7-8 euro. A venit un francez şi a făcut o fabrică de bere autohtonă, cu vreo 20 de angajaţi, care pe piaţă costă 3 euro. Alcoolul e scump aici. De fapt, toate preţurile sunt cam triple faţă de România, pentru că e insulă şi totul se importă“.  (Foto - tarabă cu produse tradiţionale) 

 
E un paradis fiscal
Deşi pare un paradis tropical, fiind într-o zonă în care temperatura nu scade sub 20 de grade în nicio perioadă a anului, Vanuatu nu e chiar o destinaţie de vacanţă. „Turismul este o sursă de venit pentru ţară, dar nu e dezvoltat nici pe departe ca în Europa. Sunt resorturi de lux, iar cei mai mulţi vizitatori vin din Australia şi Noua Zeelandă, în special pe vase de croazieră, care fac escale în Port Vila. Nu stau însă decât o zi-două, în care nu au timp să vadă prea multe şi să înţeleagă viaţa de aici. Ei vin mai mult pentru cumpărături duty-free.
Dacă ies din oraşe, se duc în tururi organizate, aşa că triburile care li se prezintă sunt parte a unui spectacol de teatru“, ne-a mai dezvăluit românca. În plus, Vanuatu este un paradis fiscal, deoarece sunt puţine taxe de plătit.
Corupţie demnă de România
Fenomenul corupţiei este foarte dezvoltat în Vanuatu şi i-ar face invidioşi chiar şi pe politicienii noştri. „Chiar în această perioadă există un caz la tribunal în care 16 deputaţi din 52 sunt acuzaţi de dare şi luare de mită. Cât despre Guvern, acesta se schimbă cam la şase luni“, a povestit Dana.  Confirmarea spuselor ei a venit din presa internaţională, care a semnalat că şeful parlamentului (foto jos- clădirea Parlamentului) din Vanuatu, condamnat pentru corupţie, s-a autograţiat în timp ce-i ţinea locul preşedintelui statului.

Guţă este mai cunoscut decât Nadia
Dana a constatat că tripleta Hagi – Nadia (foto) - Năstase, despre care se spune că e vârful de lance al imaginii României în lume, suferă în Pacific. „Foarte puţini au auzit de Hagi. Cei care sunt pasionaţi de fotbal. De Nadia, nimeni. Nici măcar de Dracula nu se ştie nimic. În schimb, am rămas cu gura căscată când am auzit manelele noastre, care sunt în mare vogă la discoteci. Discoteci însemnând trei-patru şi ceva în genul căminelor culturale de la noi. Guţă şi Costi Ioniţă răsună de duduie pereţii şi fac furori. Nu ştiu cum au ajuns aici şi sunt convinsă că nu ştie nimeni că sunt din România, dar muzica lor le place“, a povestit Dana Molnar.

Independenţa, de numai  35 de ani
Republica Vanuatu are o istorie destul de scurtă, declarându-şi independenţa abia în 1980. Primii europeni care au ajuns acolo au fost spaniolii, conduşi de navigatorul portughez Fernandes de Queiros, în 1606, iar arhipelagul a fost declarat teritoriu spaniol, inclus în colonia Indiilor Spaniole de Est. În secolul al XVIII-lea au ajuns acolo exploratorii britanici şi francezi, iar în 1906 teritoriile au intrat sub ocupaţia Franţei şi Angliei, care au instituit un condominium, adică o guvernare după legi şi reguli ale ambelor părţi. Aşa se face că în Vanuatu există influenţă atât engleză, cât şi franceză în rândul populaţiei melaneziene. În 1980, Anglia şi Franţa au agreat declararea independenţei şi aşa a părut Republica Vanuatu. Ţara are o populaţie de 260.000 de locuitori şi două oraşe importante: Port Vila (44.000 de locuitori) şi Luganville (13.000 de locuitori). Vanuatu se află la 1.700 de kilometri de nord estul Australiei şi la 500 de kilometri de Noua Caledonie. Sunt trei limbi oficiale: engleza, franceza şi bislama, un soi de engleză combinată cu elemente indigene, dar care se poate înţelege, însă şi franceza şi engleza sunt considerate importante, mare parte a populaţiei de la oraşe cunoscând măcar una dintre ele. Economia ţării este bazată pe agricultură şi turism, nu există industrie, iar serviciile bancare sunt asigurate de câteva instituţii.  Cât despre sistemul medical, în Vanuatu există trei spitale publice (unul în Port Vila, unul în Luganville şi unul în Lenakel) şi câteva cabinete private, deţinute de medici străini, în capitală. „Pe restul insulelor sunt doar dispensare în stare jalnică. Şi medicina tradiţională, despre care nu ştiu mare lucru. Doctorii localnici sunt şcoliţi în Fiji sau în Cuba. Serviciile medicale sunt OK pentru probleme minore, dar nu m-aş lăsa pe mâna lor pentru orice implică chirurgie. De exemplu, majoritatea femeilor străine se duc în Australia sau în Noua Caledonie ca să nască“, a mai povestit Dana.

Cum a trăit experianţa unui ciclon
Dana Molnar a avut parte de o experienţă inedită în primăvara acestui an, când Vanuatu a fost lovit de ciclonul Pam, care a avut o intensitate de 5 (cea mai mare posibilă). Deşi avea varianta de a pleca din ţară în Australia, Dana a rămas pe loc şi ne-a povestit ce înseamnă să te „calce“ un ciclon, care de altfel este un fenomen destul de des întâlnit în Pacific.„În primul rând, trebuie spus că ciclonul nu vine aşa, dintr-o dată, ca o ploaie. Se ştie când se formează şi încotro se îndreaptă, există alerte cu destule zile înainte, astfel că nu poţi fi luat pe nepregătite. Evident, se închide tot, de la magazine la şcoli şi instituţii, iar în limita posibilităţilor, din zonele mărginaşe sunt evacuaţi oamenii care se află în pericol. 

Ciclonul aduce cu el şi ploi un vânt de peste 300 de kilometri pe oră, care rupe copaci, sparge geamuri, răstoarnă bărci şi smulge acoperişuri. Noi, adică eu şi prietenul meu, ne-am baricadat în casa unei prietene, care avea obloane la geamuri şi am stat acolo două nopţi. Pam a înaintat destul de greu spre Port Vila, cu 10-15 kilometri pe oră, ceea ce a fost rău, pentru că a stat mult pe traseu şi a avut timp să distrugă mult. În momentul critic, a căzut tot: radio, telefon, curent electric, apă. Am stat în casă cu lanterne şi lumânări, cu provizii de apă şi mâncare. După ce s-a terminat, am ieşit. Totul era vraişte, o dezordine cumplită, dar treptat, lumea şi-a revenit la viaţă. Oamenii au început să repare, s-au format organizaţii de voluntari, magazinele s-au deschis după o zi-două, curentul a revenit, zborurile s-au reluat. N-a stat nimeni să plângă. Ţara a primit ajutoare. Au fost destule probleme, de la faptul că dezastrul a dat unor găşti şansa de a fura din magazine şi până la faptul că multe grădini au fost distruse, iar oamenii nu mai aveau ce mânca. Vegetaţia a avut mult de suferit. Totul era căzut, ziceai că eşti toamna în Europa, dar, fiind zonă tropicală, vegetaţia a revenit în trei săptămâni la verdele acela crud. Timp de o lună, oraşul a fost plin de militari, voluntari şi consultanţi, care au dat o mână de ajutor şi cam după şase săptămâni, viaţa a redevenit calmă în Port Vila“, a dezvăluit Dana.

Kava, băutura tradiţională care seamănă cu noroiul

Băutura tradiţională a celor din Vanuatu este kava. Dana Molnar a povestit despre aceasta:  „Noi avem ţuica, spaniolii – sangria, japonezii – sake, indienii – ceaiul. Vanuatezii au kava. De fapt, nu doar vanuatezii, ci melanezienii în general: se bea şi în Fiji, şi în Noua Caledonie, şi în Solomon etc. Dar kava din Vanuatu este cea mai tare, zice-se. Kava e greu de categorisit. Alcool nu e, suc nu e, ceai nu e. Se bea la temperatura camerei în reprize de 100-200 ml şi arată ca o baltă cu noroi. Sau ca o apă în care ţi-ai stors şosetele murdare. Gustul e la fel de apetisant. Băutura se obţine dintr-o plantă înrudită cu piperul. Se foloseşte doar rădăcina, care se taie cubuleţe şi apoi fie se macină mecanic, fie se mestecă de flăcăi neprihăniţi, în satele izolate. După care se adaugă pur şi simplu apă de la robinet sau apă de ploaie pentru cine n-are robinet şi se filtrează de mai multe ori. Nu e nevoie să stea la fermentat, din contră, kava se bea numai când e «proaspătă». Dacă a stat peste noapte, deja nu mai e bună. Rezultatul final se bea în nuci de cocos  (numite pur şi simplu shells) şi se dă cât mai repede pe gât, dintr-o singură înghiţitură, fără să miroşi. Kava nu este o simplă băutură, ci un prilej de interacţiune socială. Se bea de obicei seara, înainte de cină, şi niciodată singur. De obicei, într-un nakamal, un fel de birt-terasă rustică, cu bănci din lemn şi acoperiş din frunze. În al doilea rând, kava este alternativa ieftină la alcool, mai ales într-o ţară în care alcoolul nu se produce tradiţional şi accizele la import sunt foarte mari. O shell costă doar 50, 100 sau 150 de vatu, în funcţie de cantitate (2 lei, 4 lei sau respectiv 6 lei) şi se beau în medie trei pe seară. Eu personal mă opresc la două mici o dată pe săptămână, dar unii bărbaţi consumă zilnic până la 5-7, mari şi pline. În mod tradiţional, femeile nu au voie în nakamal, dar pe insulele mai emancipate, tradiţia nu mai e respectată. Şi oricum, femeile albe au alt statut. Însă chiar şi în satele mai izolate femeile beau kava, dar o fac acasă, pe ascuns. Copiii nu au voie până la vârsta de 16-18 ani.

Kava e la mare căutare şi pentru efectele sale relaxante. Primul lucru pe care îl simţi este că îţi amorţeşte limba, însă efectul dispare după un minut. Apoi te simţi din ce în ce mai… imobil, aş zice eu. Englezii zic bine stoned (n.r. – traducere ad literam „ca piatra“). Şi te deranjează lumina şi sunetele puternice. De aceea, nakamalurile sunt nişte locuri foarte liniştite, unde lumea vorbeşte doar în şoaptă. Din păcate, mai puţin liniştitoare sunt sunetele pe care le fac localnici după ce dau pe gât o shell…scuipă şi îşi dreg vocea de mai multe ori. Iar cei care beau kava des au ochii sticloşi. De asemenea, kava usucă pielea şi dăunează ficatului, motiv pentru care este interzisă în Europa. În Vanuatu este, dimpotrivă, obligatorie în anumite circumstanţe. Ca, de exemplu, la o ceremonie cutumiară, şefii de stat şi ambasadorii invitaţi sunt obligaţi să bea. Este nepoliticos să refuzi când cineva îţi oferă o kava“. ;

„Ridicatul din sprâncene ţine loc de salut“

Întâmplările Danei Molnar  sunt nenumărate şi  foarte interesante. O parte dintre ele au fost cuprinse pe blogul unaninvanuatu.wordpress.com.  O parte dintre ele le-am selectat deoarece merită să le cunoaşteţi, pentru că autoarea nu doar că scrie foarte bine, dar are şi capacitatea de a te face să simţi că le trăieşti.
Ce îi place Danei în Vanuatu:
Îmi place Insula Ambrym cu vulcanul Marum: după un traseu de 8 ore prin junglă şi cenuşă vulcanică, am ajuns la craterul vulcanului şi am privit cum fierb măruntaiele pământului.
Îmi place Insula Ra de lângă Motalava: raiul pe pământ! Cu marea turcoaz şi cu alte insule în zare, cu colibe din paie, cu oameni buni şi calzi, cu coliere de flori, cu homari şi crabi de cocotier, cu dansuri tradiţionale.
Îmi place Insula Santo: cu satul de pescari Port Orly, cu scufundări la cea mai lungă epavă din lume, cu lagune albastre, cu nisipuri albe şi canyoning la Millenium Cave.
Îmi place la snorkeling, oriunde şi oricând. Garantat peşti coloraţi, pătaţi, bombaţi şi corali cu forme bizare. Posibil ţestoase, pisici de mare şi dugongi.

Îmi plac alimentele bio, mai ales fructele exotice: papaya, nuci de cocos, ananas, fragi, mango, fructul pasiunii. Fără pesticide, fără îngrăşăminte, fără producţii industriale. Plus carnea de vită fragedă. Cred că aici e singura ţară din lume unde carnea de vită e mai ieftină decât cea de pui.
Îmi place apropierea de natură: deşi trăiesc într-o capitală, sunt mai mereu în aer liber, înconjurată de natură. Oriunde te uiţi, vezi  vegetaţie luxuriantă, colorată şi un colţ de mare. Drumul la serviciu durează 5 minute. Nu e poluare, nu există clădiri înalte, nu sunt semafoare. Iar oamenii îţi fac cu mâna pe stradă.
Îmi place că toată lumea poartă şlapi. Chiar şi la serviciu. Chiar şi politicienii. Chiar şi pe munte.
Îmi place că oamenii de aici vorbesc cu inflexiuni. Bislama este o limbă foarte „cântată“, cu siguranţă o influenţă a celor peste 100 de limbi care se vorbesc în arhipelag.
Îmi place comunicarea nonverbală: ca să răspunzi Da la o întrebare, e suficient să ridici din sprâncene. Ridicatul din sprâncene ţine loc şi de salut. Iar pe stradă oamenii îşi fac tot felul de semne pe care nu le-am desluşit încă, dar se pare că se înţeleg de minune fără cuvinte. În plus, dintr-o oarecare timiditate, oamenii vorbesc foarte încet, mai ales fetele, şi uneori am impresia că citesc pe buze.
Îmi place că este relativ aproape de Australia, de Noua Zeelandă, de Fiji şi de alte insule. Îmi place diversitatea culturală şi etnică pe care o întâlnesc aici.

Ce nu îi place Danei în Vanuatu:
Nu îmi place că seara nu poţi să ieşi la plimbare căci e beznă, nu prea există iluminat public, iar străzile lăturalnice nu sunt sigure.
Nu îmi place că e cam pustiu. La plajă, la restaurante, pe stradă nu vezi mulţi oameni. Îmi lipseşte agitaţia unui oraş mai mare, vreau să văd mulţi oameni la un loc, magazine şi străzi animate până seara târziu.
Nu îmi place că e departe de Europa. Îmi ia trei zile să mă întorc acasă. Îmi lipsesc excursiile de un weekend în alte capitale europene.
Nu îmi place că oamenii (deşi foarte primitori şi zâmbăreţi) sunt cam pudici şi conservatori. Femeilor li se recomandă să poarte fuste peste genunchi şi să facă baie în tricou. Dacă schimbă mai mult de două vorbe cu o persoană necunoscută de sex opus, imediat se interpretează.
Nu îmi place că viaţa „culturală“ e foarte limitată. Nu e librărie. Singurele concerte sunt cu muzică reggae. Singurul muzeu are 20 de metri pătraţi.

Nu îmi plac corupţia şi nepotismul, care ies zilnic la iveală într-o societate atât de mică.
Nu îmi place arhitectura fadă. Deşi satele autentice sunt pitoreşti, cu case numai din paie, în oraş majoritatea construcţiilor (cu excepţia nakamalurilor) sunt din beton sau tablă. Şi nu există o singură clădire în tot oraşul care
să-mi provoace admiraţie. Mi-e dor să mă plimb pe străzi şi să descopăr case cu personalitate.
Nu îmi place segregarea dintre localnici şi expaţi. Din cauza puterii de cumpărare, de pe o parte, şi a trecutului colonial, pe de altă parte, nu frecventăm aceleaşi locuri şi nu locuim în aceleaşi cartiere. Unele restaurante, baruri, hoteluri şi plaje sunt frecventate preponderent de expaţi. Am impresia că doar fiindcă sunt albă sunt adesea privită ca o turistă. Până când încep să turui în bislama.
Nu îmi plac lentoarea, lipsa de preocupare pentru detalii şi lipsa de consecvenţă, atitudinea „lasă că merge şi aşa“.
Nu îmi plac sunetele pe care le fac bărbaţii la nakamal ca să îşi dreagă vocea. Nu îmi place când mi se spune „AWOO“ pe stradă (echivalentul claxonatului după femei). Nu îmi place că pentru a atrage atenţia cuiva e normal să strigi „SSUS“ (adică psst la noi), indiferent că eşti pe stradă, la restaurant sau la birou.

Ce îi place şi ce nu îi place deopotrivă în Vanuatu:

Fiind un oraş mic, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. În drum spre serviciu, dimineaţa, văd cel puţin trei persoane cunoscute. Toată lumea ştie unde lucrezi, unde locuieşti, unde şi când pleci în vacanţă. Rareori se întâmplă să mergi la un restaurant sau la un nakamal şi să nu fie cineva cunoscut.
Viaţa în comunitate. În majoritatea culturilor din Pacific, nu contează bunăstarea personală, ci bunăstarea comunităţii. Gospodăriile nu sunt formate dintr-o familie nucleară, adică părinţii cu doi-trei copii, ci din mai multe generaţii şi mai multe grade de rudenie care locuiesc în aceeaşi curte. Membrii care lucrează şi au un venit fix sunt obligaţi să-l împartă cu celelalte rude – nu doar copiii, părinţii şi fraţii, dar şi unchi, mătuşi, nepoţi, cuscri etc. Asta înseamnă că salariul tău
nu-ţi aparţine niciodată în totalitate. Pe de altă parte, nimeni nu e lăsat să moară de foame şi nu există boschetari sau cerşetori.

Proprietatea privată. În Vanuatu nu prea există conceptul de spaţiu public şi cu acces liber. Toate terenurile sunt private, aşa că dacă vrei să mergi la plajă sau la drumeţie, trebuie mai întâi să ceri voie localnicilor. Terenul poate să fie deţinut de o comunitate întreagă, cum sunt vulcanii sau cascadele, de exemplu, şi atunci trebuie să ceri voie şefului comunităţii şi să plăteşti o taxă de intrare.
Alteori, plaja sau plantaţia e deţinută de o familie anume şi trebuie să ceri voie înainte să faci baie sau să te aventurezi mai departe. Oamenii sunt în general binevoitori şi până acum nimeni nu mi-a interzis să intru pe proprietatea lui. Dar mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea că trebuie să cer voie mereu, ca şi cum natura ar aparţine oamenilor. Până şi aeroporturile sunt pe teren privat şi statul plăteşte chirie proprietarilor – ciudat principiu când te gândeşti că aeroporturile deservesc comunităţi întregi, care altfel ar rămâne izolate! Partea bună al acestui simţ acut al proprietăţii este că oamenii îngrijesc natura şi nu o exploatează peste măsură, cum se întâmplă la noi cu pădurile defrişate, râurile poluate, speciile pe cale de dispariţie etc…

Timiditatea şi lipsa de conflicte. Deşi în trecut au fost numiţi de europenii etnocentrici „primitivi“, „sălbatici“ şi „canibali“, oamenii de aici sunt foarte calmi şi paşnici. În cultura comunitară nu există conflicte deschise. Dacă ai o problemă cu vecinul, ţi-a dispărut ceva sau crezi că te înşală nevasta, te duci mai întâi la şeful satului (în oraş treburile sunt un pic mai complicate). În general, oamenii vorbesc încet şi rar, până şi copiii sunt liniştiţi. La şcoală abia îndrăznesc să vorbească în faţa clasei. Chiar şi „cei mari“, inclusiv unii politicieni, au probleme cu vorbitul în public. Oamenii sunt modeşti, nu le place să fie lăudaţi şi nu îşi pun în evidenţă reuşitele personale, fiindcă pentru ei contează mai mult buna înţelegere în comunitate. Nimeni nu trebuie să se ridice mai presus de ceilalţi. Asta nu înseamnă că nu există sentimente de furie, frustrare şi invidie, ci că ele sunt reprimate. Atât de tare se feresc vanuatezii de conflicte, încât rareori îţi vor răspunde „nu“ la o cerere. „Poţi să ne duci mâine cu barca la dugongi?“ – „Sigur, la ora 10 vin după voi“. N-a venit niciodată, fiindcă era ocupat cu altceva, dar n-a vrut să ne spună. „Poţi să îmi trimiţi documentul până mâine la ora 5?“ -„Da“. După două săptămâni şi încă trei emailuri, tot n-am primit documentul.

Sfaturi prin sms: „Dacă vă îmbolnăviţi de diaree...“
„Pe lista lucrurilor care mă enervează în Vanuatu sunt şi SMS-urile promoţionale de la cele două companii de telecomunicaţii, care bombardează clienţii cu câte 5 SMS-uri pe zi. La început mă amuzau, dar cu timpul au devenit agasante. Câteva exemple:
«Dacă vă îmbolnăviţi de diaree, beţi multă apă potabilă şi fiartă, iar dacă se îmbolnăveşte bebeluşul, alăptaţi încontinuu şi duceţi-l repede la dispensar». «Fermierilor, a venit timpul să semănăm grădinile. Plantaţi cât mai repede legumele care cresc în 3 luni: porumb, cartofi dulce, varză indigenă şi toate verdeţurile.»
«Mamelor, hrăniţi bebeluşul numai cu lapte de la naştere până la 6 luni. Laptele matern este bun. Cereţi sfaturi de la asistentă dacă nu reuşiţi să alăptaţi».
«Epidemie de pojar. Simptome: febră, mâncărimi, curge nasul, ochii roşii. Se răspândeşte rapid şi poate fi fatală. Dacă nu v-aţi vaccinat încă, mergeţi imediat la dispensar sau la spital»“.