Ce-i drept, toţi ceilalţi participanţi erau bine-poziţionaţi, către extreme, cu o echidistanţă medie-agregată care tindea spre perfecţiune. Doar că nu sunt de acord că aşa „înţelege lumea”. Dimpotrivă, îmi pare o formă chiar mai perversă de manipulare decât partizanatul de modă veche.

Nu spun unde, să n-aibă necazuri cine chiar n-are vreo vină, sunt foşti colegi de-ai mei prin toate redacţiile. Oricum sunt liniştit că n-o să mă mai cheme iar – cel puţin nu pentru temele unde trebuie să fie laie sau bălaie.

E confortabil de controlat o astfel de opinie publică, divizată limpede în tabere. Tot ce mai contează este cine o are mai mare şi a cui strigă mai tare: „Sute de mii de-ai mei în stradă”/”Nu vreau să aduc un milion”.

Sigur, meciul este pe viaţă şi pe moarte, dar barem unii câştigă. Însă nu cetăţeanul – ăsta are rolul tradiţional să plătească.

E greu de închipuit acum o rezolvare care să facă lucrurile mai bune sau la fel ca înainte, orice s-ar mai întâmpla. Sigur, de „mai puţin rău” sunt nenumărate variante, doar că fiecare o are pe a lui.

Strada, cu tot respectul dar şi regretul, nu are ce rezolva, pentru că încă de la început nu a avut ce să ceară. Dacă Sorin Grindeanu iese acum şi zice: „Spuneţi-mi ce vreţi şi eu semnez”, tot nu prea există cale de ieşire. Abrogare! „Ar fi la rândul ei neconstituţională, aşa a zis deja CCR”. Demisia! „Cu drag, asta mi-a zis şi şeful că o să urmeze, cu cât mai repede cu atât mai bine”. Du-te după ţigări! „Am mers, nu am avut ce să comentez, eu sunt un om disciplinat”.

Preşedintele, cu acelaşi respect şi regret, a ratat şansa să rezolve ceva în cei doi ani pe care i-a avut până acum. Poate dacă-i strângea pe toţi la o masă să le spună bărbăteşte „hai să vedem cum rezolvăm cu mizeria asta cu pagube minime pentru ţară” se întâmpla ceva. Sau poate nu, n-o să ştim niciodată. Dar „Succes!” pe SMS e prea puţin, prea târziu.

„Instituţiile de forţă” iar n-au ce rezolva. Respect, regret, etc., ideea anchetei penale pentru iniţierea unei OUG (metodă de legiferare care n-ar trebui să existe deloc într-o republică democratică, doar că discuţia asta e de purtat în alte locuri) este un abuz chiar mai mare decât abuzul pe care vrea să-l repare – cu consecinţe perverse care s-ar arăta în scurt timp: o primă rundă am experimentat-o deja, că inclusiv de-aia a câştigat Dragnea partidul iar partidul – alegerile cu cel mai mare scor de după ’90.

Dragnea, cu ce respect şi regret o mai fi rămas, nu are ce rezolva. Are de ales acum între postura de prim-ministru/preşedinte şi cea de pacient al dentistului de la Jilava. Iar partidul are prea multă energie şi mize la fel de extreme ca să rupă rândurile: „together we stand, divided we fall”.

Rămân soluţiile de ţară bananieră, pe care nu vreau să le contemplez, că deja regretul şi respectul se duc pe minus.

Am lăsat la urmă Curtea Constituţională deşi aparent este cea mai în măsură măcar să încerce o soluţie. Dar şi aici e complicat, dincolo de tehnicalităţi. În logica de până acum a Curţii, cu momentele ei de ruşine şi de sclipire, aproape orice ar zice tot e rău. O decizie în favoarea ordonanţelor nu rezolvă nici mişelia şi nici furia legitimă a străzii. O decizie împotriva lor nu alungă nici disperarea şi nici majoritatea politică a iniţiatorilor. CCR nu are cum mulţumi ambele părţi simultan, că dacă se putea cădeau ele la pace de mult.

Şi atunci îi rămâne o singură soluţie pentru a pune lucrurile în ordine: să nemulţumească teribil pe toată lumea (actorii instituţionali adică, pentru că poporul – pesedist sau nepesedist – ar ajunge probabil să înţeleagă mult mai repede).

Pentru asta ar trebui să îşi forţeze probabil la limită atribuţiile. Şi, cum nu prea are cine să le traseze limita, cade pe umerii lor să nu depăşească linia subţire dintre îndrăzneală şi lovitură de stat judiciară. Va trebui să găsească modalităţi pentru a-şi extinde competenţele asupra unui buruieniş întins de acte normative şi situaţii, multe fără legătură strictă cu subiectul.

Dar va trebui să-şi dea jos proverbiala cârpă de la ochi şi să judece oportunitatea fiecărui detaliu în contextul de acum. Concret, să decidă ei dacă Dragnea – omul – merge sau nu la puşcărie şi separat dacă va mai putea fi sau nu prim-ministru vreodată. Indirect, prin limbajul solemn şi impersonal al legii, dar în deplină cunoştinţă de cauză. La fel, să decidă concret dacă DNA are sau nu voie să aresteze pentru acte normative etc., dacă SRI are sau nu voie să participe la ancheta penală etc., dacă Preşedintele etc. (ştiu ei mai bine). Cumva, trebuie să scoată România din mlaştina în care continuă să se afunde.

Nu-i aşa de greu pe cât ar putea părea. Sigur, sunt acolo nouă oameni ajunşi din tot felul de direcţii şi în tot felul de circumstanţe – inclusiv „victime”, „călăi” şi „trădători” ai sistemului. Şi există şi un al zecelea – fost judecător, dar poate mai important simbolic decât actualii, arestat nu de mult din motive de interceptări cu struţi. În secret, în sinea lor, probabil că îl vor judeca într-un fel sau altul şi pe fostul coleg atunci când vor delibera. Este un test organic despre câtă încredere au ei înşişi în ce urmează să facă şi în consecinţe.

Iar consecinţele pentru noi ceilalţi pot fi la fel de severe – este unul dintre momentele rare când o mână de oameni cu mintea rece şi voinţă de fier pot salva o naţiune de la dezastru iminent.

Sper să fie o decizie istorică: promptă, dar lungă şi dură. Sper să se zvârcolească toţi de durere o vreme – Putere, Opoziţie, SRI, DNA, Preşedinte – apoi să îşi lingă rănile şi să se pună pe muncă, inclusiv pe reparat unde şi dacă au greşit până acum, inclusiv pe astupat ţuţuroaiele de furt pe care le-au (să zicem) neglijat. Ca să nu mai fie motive de scandal.

Peste un an de acum, discuţia să nu mai fie cum de se fură şi mai mult deşi puşcăriile se aglomerează; să fie când se vor goli de vreme ce nu prea se mai poate fura ca altă dată.

Sau mai personal: dacă mâine îmi deschid o prăvălie vreau să nu mă fure nici casierul, nici paznicul, nici măturătorul, nici toţi împreună, nici câte doi pe ascuns de al treilea, nici să încaiere sau să se toarne unii pe alţii doar atunci când nu se înţeleg la pradă.

Vreau să pună osul la muncă, de-aia îi plătesc!

Puteţi comenta acest text pe România Curată