Răpitoarele la lucru

Nu doar felinelor mari le place sângele. Mamiferele prădătoare au dat iama între justiţiarele presei româneşti şi au găsit cu cale s-o sfâşie şi pe Emilia Şercan, după ce au victimizat alţi jurnalişti remarcabili.

Întrucât îi ştiu de frică legiunile de plagiatori din instituţiile de forţă pesedizate ale României postcomuniste, Emilia Şercan e o poveste de succes gazetăresc care n-ar fi trebuit, teoretic, să aibă nevoie de o prea insistentă prezentare. Dar România nu e o ţară ca oricare alta. 

Recent, Şercan a izbucnit în lacrimi în faţa camerelor de luat vederi. Apoi a dat bir cu fugiţii dintr-una din emisiunile de gust îndoielnic ale unui post în sine rău famat, ca TVR, ajuns în custodia guvernului după ce, decenii la rând, a servit, cu mici pauze, ca instrument de propagandă. Unul de care, în varii moduri, au profitat nu atât consumatorii de informaţii verificabile, oneste, ci oligarhia şi partizanii corupţiei la nivel înalt, încleştaţi în prezent într-un război pe viaţă şi pe moarte cu democraţia şi statul de drept românesc.

Motivul exploziei emotive, ajunse din raţiuni obscure de notorietate, fusese menţiunea unui episod controversat din viaţa jurnalistei. Care a scăldat-o în lacrimi şi a determinat-o să părăsească val-vârtej platoul.

Larga difuzare a incidentului, cu tot cu povestea refugierii ei în culise, s-a soldat în reţelele de socializare cu monopolizarea aproape completă a peisajului informaţional precum şi cu un shit-storm la adresa jurnalistei pasămite prinse cu ocaua mică.

Lacrimile şi fuga ei din emisiune sunt un semn de căinţă care o onorează în mod cert.

Ce nu i s-a reproşat? De ce a acceptat ea să se lase angajată de oligarhul-infractor SOV, un mogul de presă având la activ, între multe alte malversaţii, devalizarea a sute de mii de români naivi şi creduli? De ce i-a mâncat din palmă după ce şi-a făcut un nume prin investigaţii jurnalistice şi critici la adresa oligarhului, ca ziaristă la Evenimentul Zilei? De ce a admis să lucreze la Realitatea contra salariului exorbitant şi, deci, suspect, de 8.500 de euro?

Întrebările, justificate şi legitime, desigur, pentru o jurnalistă care şi-a consolidat faima ca justiţiară, sunt vechi. Doar criza de conştiinţă pe care i-au provocat-o vizibil Emiliei Şercan e nouă. Era ea justificată? Doar jurnalista poate răspunde, credibil şi fără rest, după un exhaustiv examen de conştiinţă, la această întrebare. Lacrimile şi fuga ei din emisiune sunt un semn de căinţă care o onorează în mod cert.

În fond, a lucra la un trust mediatic în care nu e obligatoriu să se mintă nu e în sine jenant. Imoral şi ruşinos e să te vinzi, afişându-te într-o manieră filistină. Impostura se iveşte când te-ai prostituat dar pretinzi a trece drept virgină. În ce măsură Şercan s-a făcut vinovată la Realitatea lui Vântu nu e clar. Vădit e, în schimb, faptul, pozitiv, că-şi semnalizează deschis regretul pentru erori obiective sau imaginare din propriul trecut.

Nu oricine are puterea să-şi asume o vină (reală ori subiectivă) şi s-o regrete public, de vreme ce admite astfel, public, instituirea unui clivaj iritant între propria persoană si imaginea pe care şi-a cultivat-o ani la rând şi ar dori s-o proiecteze în continuare. A fost, deci, ieşirea ei lacrimogenă o reacţie involuntară? Sau jucată, cum, speculând riscant, pretind criticii ei? Nu ştiu şi nu mă încumet să dau verdicte.

Îmi pare că această ziaristă merită să i se acorde în orice caz beneficiul îndoielii, iar nu să devină ţinta unei voioase lapidări, indiferent cât de multă lume a supărat pe drept sau pe nedrept. Aş vrea să-i văd pe traseiştii fără număr ai politichiei dâmboviţene şi pe marile hiene ale intelighenţiei dâmboviţene, că se căiesc public, după ce, rinocerizate de PSD, şi-au petrecut ani şi decenii calomniind, şi linşând la tv, pe site-uri, la radio şi în ziare.

La urma urmei, ce trecut e perfect? Ce om fără pată? Chiar nu putem să acceptăm nicio convertire la onestitate ca fiind autentică? I s-au uitat Emiliei Şercan toate contribuţiile valoroase la asanarea toxicei vieţi publice şi politice româneşti? De pildă numărul neobişnuit de mare de plagiatori plasaţi la pârghiile politice ale societăţii româneşti pe care a reuşit, muncind pe brânci, să-i demaşte?

Bine ar fi să ne întrebăm de ce, ori de câte ori PSD ajunge ori se pregăteşte să ajungă la putere, încep să apară liste negre de gazetari?

În fine, chiar crede cineva că ea ar fi, realmente, problema, iar nu prezenţa numelui ei şi al altor gazetari pe lista neagră a ministerului de interne înşiruind ziarişti care au sprijinit mişcarea #rezist?

Există şi alte chestiuni chiar mai grave, scoase în evidenţă de acest caz, care ar trebui urgent abordate. Şi care ne privesc direct. Bine ar fi să ne întrebăm de ce, ori de câte ori PSD ajunge ori se pregăteşte să ajungă la putere, încep să apară liste negre de gazetari? De ce încep să sufere din greu şi să-şi piardă slujbele jurnalişti şi jurnaliste de valoare, precum Rodica Culcer, în 2012, precum Ramona Ursu şi Ondine Gherguţ mai nou, spre a articula doar câteva dintr-un lung şir de nume?

Apoi, de unde pofta ucigaşă, precum şi agresivitatea sinucigaşă, cu care ne repezim la grumazul unor ziarişti independenţi sau politicieni ai opoziţiei, ori de câte ori ni se pare că nu prestează în conformitate cu pretenţiile noastre mesianice, sau nu se bucură de un trecut absolut ireproşabil, dar suntem gata mai mereu să le acordăm circumstanţe atenuante celor mai feroce şi vorace specii de răpitoare din jungla politică românească?

Oare cum ne explicăm faptul că invidia şi alte neajunsuri ne împing să acordăm sistematic mai multă atenţie hipercritică acelora care doresc să pună ţara pe făgaşul construcţiei statului de drept, concedându-le concomitent impunitate jivinelor care îl demontează şi lighioanelor jefuitoare care-i sfâşie pe apărătorii lui? Nu înţelegem că riscăm să sfârşim toţi între maxilarele unor dihanii?

În fine, ca să-l cităm pe Andrei Pleşu vorbind într-o conferinţă despre Caragiale, oare de ce ne plac geniile naţionale după ce au murit, (de ce) suntem mari iubitori de parastase (şi de ce doar) omul glorios mort e frecventabil şi muzeal?

Petre Iancu - Deutsche Welle