Neculai Constantin Munteanu: de ce i-a fost frică asasinului Carlos Şacalul să-l lichideze pe Pacepa INTERVIU

Neculai Constantin Munteanu: de ce i-a fost frică asasinului Carlos Şacalul să-l lichideze pe Pacepa INTERVIU

Neculai Constantin Munteanu, una dintre cele mai cunoscute voci ale Europei Libere

Decesul generalului de Securitate Ion Mihai Pacepa, mâna dreaptă a lui Nicolae Ceauşescu, a iscat discuţii aprinse în spaţiul public, referitoare la cât de patriot sau de corupt a fost. Neculai Constantin Munteanu, una dintre cele mai cunoscute voci de la Radio Europa Liberă, a vorbit într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul” despre efectele la fuga lui Pacepa în SUA şi serializarea cărţii „Orizonturi roşii” la postul de radio, dar nu numai.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul“: Decesul fostului general al Direcţiei de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, a fost prilej de evaluare a rolului pe care acesta l-a avut în căderea regimului comunist din România. Unii îl consideră erou, în timp ce alţii îl contestă şi spun că motivul pentru care ar fi plecat din ţară a fost frica de a fi arestat pentru corupţie. Ce părere aveţi?

Neculai Constantin Munteanu: Cred că n-a fost nici înger, dar nici demon. În felul lui şi păstrând toate proporţiile, pentru unii a fost un erou, pentru alţii, trădător. Depinde la ce capăt al puştii se afla acuzatul sau acuzatorul. A fost un erou pentru toţi anticomuniştii de aici şi de departe, şi un trădător pentru comuniştii puri şi duri şi pentru toţii agenţii Securităţii protejaţi de imunitate diplomatică, dar şi pentru cei plantaţi în adormire în Occident. Toţi aceştia au fost chemaţi peste noapte în România, de unde n-au mai ieşit niciodată, după ce se dedulciseră la bunăstarea şi la binefacerile comuniste. Pentru toţi aceştia, Ion Mihai Pacepa a fost un trădător. Şi, în general, Pacepa a fost un trădător pentru toţi cei care confundau România cu Partidul Comunist, şi poporul român cu clanul Ceauşescu şi cu aparatul lor de represiune. În rest, Pacepa a demascat natura criminală a partidului comunist şi a Securităţii, aducând prejudicii ireparabile regimului de la Bucureşti, un regim scelerat, condus de un scelerat, în complicitate adâncă cu aparatul său de represiune. Pacepa a susţinut că s-a hotărât să dezerteze în clipa în care Nicolae Ceauşescu i-a cerut explicit să ucidă un om. Nu, spun detractorii săi, a fugit când a simţit că va fi arestat pentru corupţie. Însă Pacepa era produsul sistemului care l-a creat şi pe care l-a servit. Iar sistemul era corupt până la os, era corupt din naştere. Bazele corupţiei au fost puse în ziua în care comunismul a inventat noţiunea de nomenclatură. Iar pentru servirea acestei caste cu bunuri la care nu aveau acces muritorii de rând s-a inventat ceea la noi s-a numit gospodăria de partid. Dezvăluirile lui Pacepa au arătat lumii mizeria din curtea din dos a unui regim care se dorea independent de Moscova, unde se practica pe scară largă traficul de persoane şi de armament, spionajul industrial, extorcarea de bani, furtul, minciuna, mita, corupţia etc.

Unii istorici susţin că au găsit în arhivele CNSAS documente din care rezultă că atât Pacepa, cât şi întregul aparat de Securitate erau corupţi. 

Toate documentele devenite publice după ancheta uriaşă declanşată de fuga lui Pacepa dovedesc că serviciile secrete erau cangrenate de corupţie de jos şi până sus. Pacepa însuşi a recunoscut şi şi-a asumat trecutul: „În toţi anii în care am lucrat pentru Departamentul de Informaţii Externe am comis fapte reprobabile, ca orice securist” şi „Am trăit într-o societate coruptă şi am fost corupt”! Şi se spune, anchetatorii cazului au făcut mari acrobaţii să nu se apropie prea tare de pavăza la adăpostul căreia a acţionat Pacepa cel corupt. Ceauşescu însuşi şi, mai ales, talpa iadului, Elena Ceauşescu.  

Se spune că Radio Europa Liberă era coşmarul lui Ceauşescu. Prin serializarea la acest post de radio a cărţii „Orizonturi roşii”, radioul şi jurnaliştii acestuia au devenit ţinte pentru regimul Ceauşescu. Concret, cum s-a schimbat viaţa dvs. şi a colegilor în perioada respectivă?

Nu exclud ca Europa Liberă să fi fost un coşmar pentru Ceauşescu şi acoliţii săi. Ne consolam cu faptul că milioane de ascultători, între 9 şi 10 milioane în zilele sale de glorie, aveau nevoie de emisiunile noastre. Regimul tot era o cantitate uriaşă, continuă de propagandă. Iar Europa Liberă era proba vie că cea mai bună contra-propagandă e adevărul! Cartea lui Pacepa a fost scrisă la aproape 10 ani de la defectarea lui. Sunt în ea multe adevăruri punctuale, verificabile, dar şi multe dezvăluiri în care pamfletul şi caricatura primează. Pacepa a avut cel puţin un colaborator cunoscut, vor mai fi fost şi alţii de la CIA, dar şi de la editura care a publicat cartea şi care îşi dorea un bestseller. „Orizonturi roşii” a fost tipărită în vreo 30 de ţări şi a fost un bestseller. Şi pentru Europa Liberă, cartea a fost un scoop! Se spune că, în orele dedicate acestor transmisii, străzile Bucureştilor deveneau pustii. De suferit au suferit Emil Hurezeanu (scrisori şi telefoane de ameninţare) şi, mai ales, Vlad Georgescu. Acesta din urmă a fost ameninţat că, dacă transmite cartea, într-un an va fi mort. Şi nimeni nu mă va convinge că a fost o simplă întâmplare că, după un an, chiar era mort.

Care au fost reacţiile în celelalte ţări socialiste la fuga lui Pacepa?

Greu de ştiut. Nu cunosc reacţii publice. Nici nu cred că se publicau astfel de informaţii. Ryszard Jerzy Kukliński, un colonel al armatei poloneze, care între 1972 şi 1981 a furnizat americanilor circa 35.000 de pagini cu documente secrete referitoare la Polonia şi la Tratatul de la Varşovia a fost scos de CIA din Polonia, în decembrie 1981, împreună cu familia, soţia şi doi copii. Niciun ziar din România, pe atunci le citeam pe toate, aproape, nu a publicat informaţia. În materie de spionaj şi de eşecuri în materie, ţările comuniste surori sufereau împreună, dar în tăcere.

Pacepa şi Kukliński, doi militari cu destine atât de apropiate, şi totuşi atât de diferite.

Îndată după fuga lui Pacepa, DSS a cochetat cu ideea de a-l utiliza pe Carlos pentru lichidarea lui Ion Mihai Pacepa. Afacerea nu s-a făcut niciodată, Carlos se ferea ca de ciumă de CIA şi de Mossad. Informaţia despre intenţiile româneşti a transpirat repede şi, în octombrie 1980, în timpul unei vizite la Bucureşti, adjunctul secretarului de stat, John Berry, îl avertiza pe Ştefan Andrei, ministrul de Externe al României, că Statele Unite ştiau că România încerca să-l lichideze pe Pacepa cu ajutorul unui comando arab şi că tentativele de a pune în practică acest plan vor avea „consecinţe grave”. În singura vizită făcută în Europa, la Paris, după defectare, experţii francezi au rămas uimiţi de noua fizionomie pe care o avea Pacepa, în orice caz alta decât cea pe care o ştiau. Pacepa a aşteptat răbdător şi şi-a văzut fiica, supravegheată de Securitate zi şi noapte, la puţine zile de la căderea lui Ceauşescu. Kukliński şi-a luat băieţii cu el, dar amândoi au dispărut în condiţii misterioase. Unul de pe un mic iaht în Oceanul Atlantic, celălalt într-un accident într-un campus studenţesc. Maşina care a produs accidentul a rămas la locul faptei, dar în ea nu s-a găsit nicio amprentă, iar şoferul a dispărut fără urmă. După căderea comunismului, şi Kukliński, şi Pacepa au fost reabilitaţi. Cine credeţi că s-a opus ani de zile reabilitării lui  Kukliński? Lech Walesa şi Adam Michnik, două figuri emblematice ale Solidarităţii. Pasămite Kukliński îşi trădase Patria. Şi la Pacepa s-au opus unii şi alţii, însă a prevalat mirajul NATO şi sprijinul american pentru această operaţiune.

De ce credeţi că nu s-a întors niciodată Pacepa în România după 1990?

Nu ştiu. Poate că aceia care i-au asigurat protecţia nu au dorit ca fosta Securitate şi urmaşii să se sperie de noul lui chip şi să nu-l recunoască. Circulă o legendă că, totuşi, hăitaşii Securităţii au reuşit să-i descopere adresa. Ghinion, Pacepa nu mai era acolo! Plecase la o altă adresă necunoscută, fluierând şlagărul… păsărică mută-ţi cuibul! Pacepa se pare că a făcut servicii importante Americii şi lumii libere şi americanii n-au precupeţit niciun efort în protejarea lui. În ciuda tragediei prin care a trecut, Kukliński a vizitat odată Polonia, Dar se spune că niciun militar polonez n-a dorit să dea mâna cu el. Mai mult, protecţia lui ar fi fost asigurată de agenţi americani, pentru că autorităţile poloneze au refuzat să o facă. 

Se mai spune că Securitatea ar fi fost dispusă să-i plătescă lui Carlos două milioane de dolari pentru lichidarea lui Pacepa. Însă nimic nu confirmă această legendă într-o vreme în care Ceauşescu împuşca fiecare dolar ca să plătească datoriile României, pe care chiar el le făcuse. Se mai spune că Yasser Arafat şi Muammar Gaddafi ar fi oferit fiecare câte un milion de dolari tot pentru uciderea la Pacepa. Şi aici lipsesc dovezile, dar ar fi putut să o facă. Pacepa ştia, şi probabil le-a spus şi americanilor, tot ce ştia despre Ceauşescu şi despre ţările arabe „pretene” şi despre dedesubturile acestor „prietenii”.

Avea Pacepa vreo limită de acces la informaţii?

Probabil că da, în cazul în care compartimentările stricte din serviciile de informaţii ar fi fost respectate. Însă şi în DIE corupţia şi relaţiile făceau legea. Şi, din când în când, şi şeful Doicaru lipsea, călătorea, se îmbolnăvea, pleca în concediu. În aceste condiţii, adjunctul Pacepa îi prelua atribuţiile şi, în acest context, putea avea acces la dosare care, în mod normal, nu ţineau de domeniul lui. Se mai ştie că, înainte de a pleca, a cerut anumite dosare ale unor agenţi plasaţi în Vest. Mihai Pelin, a avut acces printre primii la cele 98 de dosare, 40.000 de file, cât însumează ancheta declanşată de fuga lui Pacepa, anchetă niciodată terminată. Au dat declaraţii scrise peste 1.500 ofiţeri din fosta Direcţie de Informaţii Externe. Timp de un deceniu şi jumătate dosarele au fost sigilate în nişte saci de hârtie şi depozitate în debaralele fostului cabinet la defunctului general Emil Macri. Două lucruri l-au izbit pe Mihai Pelin. Primul, şefimea DIE, mai ales cei mai... generali, nu prea ştia să scrie româneşte. Cât timp fuseseră şefi, toate hârtiile pe care le semnau erau scrise şi corectate de şefii de cabinet şi de secretari, care ştiau şi limba română, şi limbi străine. Când unii generali au fost puşi să scrie de mână declaraţiile, ”subiectele s-au măcelărit la sânge cu predicatele”, între altele. A doua impresie proastă. Anchetatorii se fereau parcă să ajungă la vârful ierarhiei care îl protejase pe Pacepa. Iar vârful vârfului erau cei doi Ceauşeşti. Cine ar fi îndrăznit să-l atingă fie şi cu o floare pe „consilier personal al lui Nicolae Ceauşescu”? Mai mult, Pacepa era foarte adorat de talpa iadului, Elena Ceauşescu în persoană. Cavaler şi foarte galant, omul se îngrijea de toate slăbiciunile femeieşti ale tovarăşei: rochiţe, rochii de seară, deux pieces-uri, blănuri, parfumuri, cosmeticale, câte şi mai câte. Gurile rele spun că Pacepa, chimist la bază, n-ar fost chiar străin de succesele tovarăşei pe tărâmul atât de vast la chimiei şi al polimerilor. Mă opresc aici, încep să bat câmpii. Dar cine ar fi crezut că la umbra ”Stejarului din Scorniceşti” va creşte cea mai mare şi mai preţioasă trufă a spionajului internaţional! Şi i-a mai şi lucrat pe toţi în foi de viţă.

Cine este Neculai Constantin Munteanu

Neculai Constantin Munteanu s-a născut la 16 noiembrie 1941 la Pufeşti, Vrancea. Jurnalist, disident anticomunist din România, a fost, între 1980 şi 1994, redactor la Radio Europa Liberă, unul dintre realizatorii emisiunii „Actualitatea românească“ şi, ulterior, colaborator extern. În România a urmat Academia de Studii Economice, Facultatea de Finanţe-credite pe care a abandonat-o în anul al patrulea. Debutează în „Contemporanul“, apoi la Televiziunea Română, la revista „Cinema“, la care va deveni redactor. 

Părăseşte România în 1977, având la activ un istoric de opozant al regimului comunist. În aprilie 1977 a încercat să trimită mai multe documente în Occident prin Ambasada SUA la Bucureşti. S-a dovedit ulterior că persoana căreia i-a predat plicul era, de fapt, un informator al Securităţii. O zi mai târziu, la 10 aprilie, reprezentanţi ai Ministerului de Interne efectuează o percheziţie la domiciliul lui N.C. Munteanu în urma căreia sunt descoperite copii ale celor trei documente trimise către ambasadorul SUA - o scrisoare de solidarizare cu Paul Goma, adresată acestuia; - o scrisoare adresată lui Nicolae Ceauşescu, preşedintele de atunci al Republicii Socialiste România, în care era aspru criticată situaţia economică şi politică sub regimul comunist şi nerespectarea drepturilor omului în România; - o scrisoare adresată preşedintelui Statelor Unite, Jimmy Carter, în care era denunţată nerespectarea drepturilor omului în România. Aceleaşi materiale mai fuseseră expediate şi ziarelor Washington Post şi Neuer Züricher Zeitung. N.C. Munteanu este ridicat de Securitate şi anchetat luni de zile, până în vara lui 1977. Recunoaşte că toate materialele îi aparţin. În cele din urmă, Munteanu acceptă „târgul” pe care îl oferă Securitatea, de a opri difuzarea scrisorii la Europa Liberă, în schimbul obţinerii paşaportului. Îl primeşte pe 2 septembrie şi părăseşte ţara la 16 septembrie 1977. 

Prin emisiunile sale transmise la Radio Europa Liberă devine cunoscut pentru condamnarea regimului lui Nicolae Ceauşescu, în anii 1980. În 2007, N.C. Munteanu are o rubrică la Radio Europa Liberă intitulată „Eu şi câinele meu, Securitatea“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările